Multe sunt practicile populare ale poporului român. Una dintre ele, povestite în cele ce urmează de etnologul Ion Ghinoiu, este înrudirea spirituală a copiilor, practică cunoscută drept însurăţit ori înfârtăţit, termeni care pleacă de la surate şi fraţi, ceea ce deveneau unul pentru altul copiii după finalizarea legământului.

Legământul juvenil încheiat până la moarte de puberi (4-9 ani), pe criterii de prietenie, sex şi afinitate sufletească în zilele de Sântoader, Moşii de Vară, Mătcălău sau la altă dată, se desfăşura cu sau fără martori în câmp, în cimitir, în casă, în grădină pe grupe mici, de doi copii (două fetiţe sau doi băieţi), sau pe grupe mari, de 10-20 de copii, fete şi băieţi laolaltă. Legământul cuprindea mai multe momente rituale şi ceremoniale: pronunţarea cu voce tare a jurământului, schimbul colacului şi al altor obiecte cu valoare simbolică, de obicei o oală sau o strachină din lut, însoţite întotdeauna de o lumânare aprinsă, îmbrăţişarea frăţească, ospătarea cu alimente rituale (colaci, grâu fiert) şi se încheia cu joaca sau zbenguiala copiilor.

După încheierea solemnă a legământului copiii şi apoi oamenii maturi îşi spuneau până la moarte surată, vere, fârtate, şoală (verişoară) şi se comportau unul faţă de altul ca adevăraţi fraţi şi surori: se sfătuiau în cele mai intime şi grele probleme ivite în viaţă, îşi împărtăşeau tainele, nu se căsătoreau cu sora sau fratele suratei sau fârtatului, se ajutau şi se apărau reciproc până la sacrificiul suprem. La moartea suratei sau a fârtatului, sora sau fratele de legământ purta doliu şi, local, împlinea un ritual de dezlegare la mormânt, în ziua înmormântării. Obiceiul este atestat, cu variante şi diferenţieri zonale, la românii de pretutinden