PRACTICI POPULARE – SULUL VEGETAŢIEI

Sulul este un zeu al vegetaţiei substituit de un butuc de lemn (sulul războiului de ţesut), îmbrăcat şi împodobit ca un flăcău, care fertiliza în prima joi după Paşte lanurile de grâu. Cetele de fete, organizate pe uliţele sau pe părţile satului, confecţionau din sulul războiului de ţesut o păpuşă cu cap, gură, ochi şi mâini, o îmbrăcau în haine frumoase, îi puneau floare la ureche. În după-amiaza zilei de miercuri din Săptămâna Luminată, Sulul era condus în câmp, la lanurile de grâu, pe o melodie tânguitoare, asemănătoare Caloianului şi bocetelor de înmormântare. Acesta era prezentat în textul cântat în dublă ipostază, a bătrâneţii şi tinereţii: „Sulule, bă- trânule,/ Şi nepetrecutule,/ Şi neîmbobocitule!/ Sulule, tinerelule,/ Şi nepetrecutule,/ Şi neîmbobocitule!” Acolo, în câmp, Sulul fertiliza holdele: era culcat peste lanul de grâu, băgat pe sub grâul verde, jucat şi apoi adus acasă.

A doua zi, dimineaţa, după ce se mergea din nou în procesiune în câmp şi în pădure, fetele reveneau în sat cu Sulul pe la ora prânzului, unde i se lucea pomana, o masă pentru toate participantele, pregătită de mamele acestora. În final, Sulul era dezbrăcat de haine.

Obiceiul s-a practicat în satele de pe valea Mostiştei, judeţul Călăraşi, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea. La românii din Transnistria, sărbătoarea Sulului se numea Sulica, iar femininul substantivului sul, sula, unealtă a cojocarilor şi cizma­rilor, fiind, în limbajul popular, simbol phalic. (Ion Ghinoiu)