PRACTICI POPULARE – TEHNICA DESCÂNTATULUI

Cu excepţia descântecului de deochi, care era făcut la orice oră din zi sau din noapte, mai ales pentru copiii care nu puteau fi lăsaţi să sufere, timpul optim pentru incantaţie, şi deci pentru prinderea leacului, diferea în raport de boală şi meşteşugul descântătoarei. Acestea se făceau la Lună Nouă sau la Lună Veche, dimineaţa sau la scăpătatul Soarelui, pe mâncate sau pe nemâncate etc.

Leacurile utilizate la descântat erau atât de variate încât cu greu s-ar putea realiza un inventar complet al acestora. În mod obişnuit, descântătoarele foloseau plantele de leac, diverse alimente şi băuturi, substanţe şi ape minerale, materii organice. Efectul tratamentului era condiţionat de cunoştinţele, experienţa şi măiestria descântătoarelor de a îmbina şi doza tehnicile terapeutice. Atmosfera de mister, favorabilă psihoterapiei prin sugestie, era creată de alegerea timpului adecvat de recitat, uneori de cântat a descântecului, de arhaismul liniei melodice pentatonice, de ritmul precipitat cu tonalitate joasă şi rostire pianissimo, de dramatismul dialogului descântătoarei cu spiritul malefic, cu boala însăşi.

După identificarea şi pronunţarea numelui celui care a trimis şi a provocat îmbolnăvirea, acesta era ameninţat şi blestemat, scos din corp şi izgonit prin cuvinte, gesturi şi acţiuni energice, în locuri unde nu mai putea lua contact cu bolnavul: în talpa Iadului, în Marea Neagră, peste 99 de hotare, unde Soare nu răsare, unde om nu calcă, în coarnele cerbilor, în capul lupului etc.

În timpul acestui război descris de textul descântecului, bolnavul era frecţionat, tras, masat, oblojit, i se administrau leacuri vegetale proaspete, uscate sau preparate (decocturi, ceaiuri, inhalaţii, unsori, plămădeli), substanţe minerale sau organice, băuturi şi altele. (Ion Ghinoiu)