Premiul Naţional pentru Proză „ION CREANGĂ” OPERA OMNIA, EDIȚIA A VI-A – RADU ALDULESCU

RADU ALDULESCU

RADU ALDULESCU (29.VI.1954, Bucureşti), prozator. Fiu al Silviei (n. Dumitriu) şi al lui Leon Aldulescu, muncitori, Radu Aldulescu face studii liceale, terminate în 1973, la Bucureşti, după care traversează diverse medii şi structuri profesionale. Fire boem-rebelă, nu îşi continuă studiile, lucrează chiar ca zilier şi încearcă fără succes să debuteze înainte de 1989. În 1993, va fi distins cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, Premiul Salonului de Carte de la Cluj-Napoca, iar în 1994, cu un premiu oferit de patronii editurilor din România.

Radu Aldulescu a fost considerat, nu de puţine voci ale criticii literare, o apariţie puternică în proza românească de după 1989, fiind inseriat la noul „realism apocalyptic” sau la „proza de urât şi mizerie”, alături de Daniel Bănulescu, Dan Stanca, Răzvan Popescu, Caius Dobrescu, Răzvan Petrescu ş.a.

„Sonata pentru acordeon” (1993) şi „Îngerul încălecat” (1994) dezvăluiau un prozator de tip american: dur, insurgent, coleric, autoetalându-şi fără scrupule şi fără pudoare experienţele de viaţă extrase din medii joase ori „subterane”. Personajele şi viaţa lor conţin deopotrivă ceva din vechii tineri furioşi ai prozei anilor lui Osborne & co., trăgând după ei frondă, sărăcie, sexualitate şi alcool, dar şi ceva din rusul vagant, care, de la anarhişti şi până la Şukşin, bântuie stepa cu fantasmele lui cvasimesianice şi totodată mizere.

„Amantul colivăresei” (1994) şi „Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare” (1998) sunt romanele care impugn, fără putinţă de tăgadă, numele unui prozator de forţă, cu un univers original şi închegat. Ambele sunt construite pe acelaşi tipar: cuplul „picaresc” mânat, pe de o parte, de un dor de ducă irepresibil (omul lui Aldulescu suferă fermecător de pe urma unui nomadism fără saţiu) şi, pe de altă parte, de condiţia predestinat precară, corosivă, în chip natural ilegală şi care constrânge la violenţă şi fărădelege.

În „Amantul colivăresei”, pe firile îngemănate ale lui Mite Cafanu şi Giani Banjorică se lipeau destine şi se determinau întâmplări invariabil macerante: iubirea Colivăresei, văduva de 36 de ani, cu băietanul de 12, apoi lesbiene, voyeuriste şi partide de sex în grup prin camere sordide de hotel, miliţieni agresivi şi „topiţi” în recitaluri de cruzime, copii care îşi surprind mama încuiată în casă cu meditatorul şi tatăl în tandreţe cu servitoarea, defilări de „dezmoşteniţi ai soartei”, cluburi de box de la mahala, unde sângele face legea, angajarea la Porcărie sau la demolarea Aşezămintelor Brâncoveneşti, plus afluirea finală a tuturor întru dezagregarea Bucureştilor, totul punctat cu mătuşi cirozate, ziarişti cu statut de naşi mafiotici, maidane etc.

Nu alta va fi existenţa eroilor „ţinutului de verdeaţă şi răcoare”, recte România, văzută ca un cavou în care se fac nuntiri sângeroase. Aurel (Relu) Golea are 35 de ani şi locuieşte în Bucureştii lui 1989, într-un demisol din Bariera Vergului, unde face pe fochistul pentru a-şi putea scrie „romanele vieţii: vor fi cu totul treizeci şi şase de cărţi, conţinând fiecare între două sute cincizeci şi şase sute cincizeci de pagini.”

Suferind de incontinenţă narativă, autorul dezlănţuie o sarabandă evenimenţială care omoară prin inflaţie de semnificaţii cruda frumuseţe din prima parte a romanului.

SCRIERI (selecţiuni): „Sonata pentru acordeon”, Bucureşti, 1993; „Îngerul încălecat”, Bucureşti, 1994; „Amantul colivăresei”, Bucureşti, 1994; „Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare”, Bucureşti, 1998.

(Dan C. Mihăilescu, Academia RomânăDicţionarul General al Literaturii Române, A/B,

Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, pp. 76, 77)