ŞTEFAN AGOPIAN (16.VI.1947, Bucureşti), prozator şi publicist. Fiu al Măriei (n. Secoşan) şi al lui Ştefan Agopian, meseriaş, Ştefan Agopian îşi începe studiile la Facultatea de Chimie a Universităţii din Bucureşti (1965-1968), pe care nu o termină. Lucrează succesiv ca proiectant, secretar de redacţie la „România literară”, redactor la revista „Luceafărul”, la „Cotidianul” şi la „Academia Caţavencu”, unde este, de asemenea, redactor. În 1994 a devenit director al Editurii Ararat.
Cu excepţia a două volume de povestiri, „Manualul întâmplărilor” (1984) şi „Însemnări din Sodoma (Portret al artistului murind)” (1994), producţiile sale rămân în sfera romanului (aparent) istoric: „Ziua mâniei” (1979), „Tache de catifea” (1981), „Tobit” (1983) şi „Sara” (1987). Citite în serie, cărţile sale trădează o amprentă stilistică unică şi o reţetă inconfundabilă.
Aşa cum Mircea Nedelciu inventează reţeta unui roman „împotriva memoriei”, Ştefan Agopian brevetează formula „povestirii în pofida istoriei”. Deşi pentru narator istoria există – şi există chiar şi o serie de istorisiri, fixate în scris, la care personajele nu contenesc să-şi raporteze existenţele -, autorul mizează pe posibilitatea unui „totuşi”: al mişcării libere cu gândul, al închipuirii şi al visului. „Tache de catifea”, de pildă, e un roman ancorat solid de unele evenimente memorabile (mişcarea eteristă, răscoala lui Tudor, revoluţia de la 1848 în Principate). Cu toate acestea, cartea e foarte greu, dacă nu imposibil de povestit.
(…) Şi în romanul de debut al autorului, timpul-cadru – ziua de 15 mai 1915 – e un prezent posterior, unde personajele descind dintr-un „mai târziu” care a reuşit să o ia înaintea lui „este”: „Şi mai târziu, când mai târziu?, a da! atunci când se va fi terminat acest război, „îşi aminteşte” protagonista, Lucia Zămescu, „ce va fi cândva”.
Într-un articol programatic publicat în 1988, în revista „Amfiteatru”, Agopian pledează pentru o gramatică a imaginaţiei sui-generis: „Adevăratul mister al facerii textului – explică el – este refacerea existenţei înseşi, cu ajutorul unei gramatici eliberate de orice servitute.”
Odată cu „Tobit”, se inaugurează aşa-numitul ciclu biblic, continuat cu „Sara”, care nu face decât să reia şi să complice – cam forţat – formula. Scenografia istorică e prizată în continuare, cu un plus de emfază pozitivistă, jucată. (…) Istoria se năpusteşte, strivitoare şi perversă, asupra protagoniştilor: melancolicul Tobit (boiernaş autohton) şi scutierul său Heiler. Cu toate acestea, destinul personajelor rămâne neatins de presiunea conjuncturii, ascultând mai curând de o providenţă livrescă. Pe alocuri, ea se face simţită şi în „Tache de catifea” sau în miniaturile din „Manualul întâmplărilor”. Tandemul Tobit-Heiler trimite caricatural la cuplul Don Quijote-Sancho Panza. Potriviri străvezii sunt aranjate între anii de învăţătură şi de peregrinări ai lui Tobit şi cei ai lui Werther. Modelul livresc autoritar rămâne însă Biblia, unde povestea personajelor stă gata-scrisă. O astfel de determinare a cărţii spune mult la o examinare mai atentă. Cartea biblică are în centru călătoria lui Tobie-fiul şi a lui Rafail îngerul, care o peţesc pe Sara, fiica lui Raguel din Acbatana.
Spre deosebire de romane, unde anumite certitudini ale realului sunt măcar invocate, chiar şi numai pentru a fi contrazise, în cele şase proze scurte incluse în „Manualul întâmplărilor” nu mai există decât luxurianţa posibilului. Dacă în romane modelul de construcţie este suita variaţiunilor imaginare pe o temă dată, în povestiri tema se pierde treptat; rămâne doar jocul derutant al variantelor. Dincolo de aspectul lor heteroclit, povestirile se înşiră ca mărgelele pe aţă, urmărind peripeţiile tandemului bizar alcătuit din Ioan Geograful şi Zadic Armeanul, într-o Valahie apocrifă (cum o numeşte inspirat Petru Creţia), plasată la începutul veacului al XlX-lea. Există un motiv anume pentru care autorul Sarei şi al lui Tobit face o figură aparte în cadrul promoţiei sale. El nu pare a fi renunţat la ambiţia prozei de a închipui şi de a inventa – sau, cu un alt cuvânt, de „a fabula”. în opera sa, epicul este extrem de viguros, iar răsucirea spre sine a literaturii nu-i secătuieşte izvoarele. Este aici un exemplu, rar îndeobşte, unde autocentrarea şi vocaţia imaginativă se susţin reciproc.
Libertatea de invenţie, apetitul fabulatoriu îl apropie de o linie consacrată a prozei de la noi: Mircea Eliade – Ştefan Bănulescu, cu precădere în „Sara”, unde elementele fantastice abundă. O Oltenie livrescă şi cvasimitică fiinţează în cărţile lui Agopian, precum în Vladia lui Eugen Uricaru, cu precizarea că avem de-a face cu o lume care se trage din scris şi, în primul rând, din cărţi.
Destul de bine armonizate, [formulele narative din Sara] compun o mică piesă de virtuozitate, interesantă, dincolo de subiectul ei, prin scriitura rafinată, artistă, prin pitorescul imaginaţiei, care merge cu uşurinţă de la suav la grotesc, prin jocul unei inteligenţe literare ieşite din comun, dar şi cam narcisiace, abuzând, cu alte cuvinte, de uitatul în oglindă. Aceasta este, de altfel, intersecţia principală a calităţilor şi defectelor din scrisul lui Ştefan Agopian, prozator înzestrat cu darurile cele mai bogate, dar puţin înclinat spre pariurile cu miză mare şi fatalmente riscante.
SCRIERI (selecţiuni): „Ziua mâniei”, Bucureşti, 1979; „Tache de catifea”, Bucureşti, 1981; ed. pref. Eugen Negriei, Bucureşti, 1999; „Tobit”, Bucureşti, 1983; „Manualul întâmplărilor”, Bucureşti, 1984; „Sara”, Bucureşti, 1987; „Însemnări din Sodoma (Portret al artistului murind)”, Bucureşti, 1994; „Republica pe eşafod”, Bucureşti, 2000; „Fric”, postfaţă Petru Creţia, Iaşi, 2003.
(Nicolae Manolescu, Academia Română – Dicţionarul General al Literaturii Române, A/B,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, pp. 60-62)
