Pentru a despărţi anotimpurile între ele şi pentru a le da nume, românii din vechime au ţinut sub observaţie veacuri la rând natura înconjurătoare. Aşa, spre exemplu, au ajuns să considere, la un moment dat, că sărbătoarea lui Pintilie Călătorul era hotarul dintre vară şi toamnă, că tocmai acum, pe 27 iulie, „se întoarce crângu’ (crugul cerului sau bolta cerească) spre toamnă”.

Sărbătoarea de la sfârşitul lui Cuptor se numeşte, în Muntenia, Pantelimon sau Pantelimonul Oveselor, în Oltenia, Sfântul Ilie cel Mic sau cel Şchiop, prin Moldova spunându-i-se, cel mai adesea, Pintilie (sau Pentelei) Călătorul. Era ţinută de cei care călătoreau des şi de cojocari, acum serbându-se coacerea harbujilor. Pe vremuri, în sâmbăta dinaintea sărbătorii, sau chiar în ziua lui Pintilie, se făceau praznice, dându-se de pomană mere şi pere, uneori cu felii de pâine, pentru sufletele copiilor morţi; dacă nu se făcea aşa, se credea că pruncii morţi nu vor putea mânca mere pe ceea lume.

Motivaţia tradiţională a acestei sărbători se apropie de aceea a lui Sântilie, ziua lui Pintilie Călătorul fiind ţinută de frica trăsnetelor, grindinii, furtunii şi a secetelor. Uneori, ziua era atribuită unei surori a lui Sântilie, aceasta fiind cu mult mai rea decât fratele ei. De altfel, se considera că cel care muncea pe 27 iulie se… călătorea, adică murea nu după mult timp. Interesant e că pe 25 iulie mai există în calendarul popular o sărbătoare numită Ana Ospenia, despre cei care îndrăzneau să lucreze acum spunându-se că adormeau, dormind trei zile, o săptămână sau chiar somnul cel lung al morţii!

În legătură cu denumirea cea mai folosită a sărbă­torii, Pintilie Călătorul, este şi principala caracteristică a zilei de 27 iulie. Astfel, exista peste tot credinţa fermă că de la Pintilie Călătorul „se călătoreşte vara”. Această „călă­torie” (plecare) a verii era semnalată de câteva evenimente vizibile pentru comunităţile arhaice, precum „cârduirea” păsărilor migratoare, mai ales a berzelor, „pălitul” frunzelor, în special a celor de tei, care, se spune, acum „se întorc pe dos, jelind trecerea verii”, dar şi de privitul oame­nilor, la amiaza acestei zile, într-o strachină cu apă, aici putându-se vedea cum Sfântul Soare stă pe loc cam o jumătate de ceas. De aceea, altădată, se credea că la Pintilie Călă­torul „e mare jale în cer, căci se des­parte vara de toamnă cum se desparte fiul de mamă”, jelania aceasta strecurându-se adeseori şi în sufletele oamenilor. Tristeţea mai era estompată de faptul că Pintilie Călătorul apăra vitele şi oamenii de multe boli, pe cei care-i ţineau ziua tămăduindu-i de arsuri sau de epilepsie ori ferindu-i de brumele prea timpurii. (etnolog Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată.”)