SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEȘTI – ISPASUL SAU PAȘTELE CAILOR

Prin Ţara Oaşului, vinerea dinaintea Înălţării Domnului era numită Vinerea de Ispas. Era momentul în care, în zori, patru-cinci fete mari, însoţite de o babă atoateştiutoare, se duceau într-o pădure având asupra lor pălincă, vin, apă sfinţită, plăcintă, ouă roşii de la Paşti şi o drâmbă. În pădure, fetele se dezbrăcau în pielea goală şi încingeau jocuri care durau până la răsăritul soarelui. Apoi, spuneau „Tatăl nostru”, se strângeau în braţe şi se sărutau, baba cântând cu foc din drâmbă. Urma un ospăţ pe cinste, iar în drum spre casă fetele culegeau anumite flori bune pentru creşterea părului, dar, se zice, şi pentru atragerea atenţiei flăcăilor asupra lor (mai ales, la hore!).

Ajunul Ispasului era numit în popor Hurdubăiala Paştelui. Cei care se împărtăşeau de Paşti erau obligaţi să nu lucreze şase săptămâni, adică până la Ispas, deoarece se credea că împărtăşania stă în ei în tot acest timp. Se mai spunea că din ajun încep să umble nişte spirite malefice care provocau o sumedenie de boli. În noaptea dinspre Ispas fetele şi flăcăii se adu­nau sub aluni. Asta, deoarece exista credinţa că numai în această noapte înfloresc şi, totodată, se şi scutură florile alunului. Florile acestea erau păstrate cu mare grijă, fiind foarte bune de leac şi de dragoste.

Poporul considera că Ispas a fost un om tare vesel, martor la Înălţarea Domnului. Nu se ştie dacă între veselia lui Ispas şi momentul Înălţării Domnului la cer există vreo legătură, însă este cert că, pe vremuri, în ziua Ispasului trebuia să fie multă veselie.

Sărbătoarea era ţinută mai ales de cei temători de grindină, mulţi dintre oamenii care îndrăzneau să lucreze la Ispas căpiind. Fiind şi o sărbătoare a strămoşilor, se dădeau multe pomeni, în special din ceapă verde, flori, rachiu şi brânză. Întocmai ca la Paşti, se obişnuia să se mănânce pască, ouă roşii şi uneori chiar miel. De teama strigoilor şi a ielelor, casele, mormintele şi bisericile erau împodobite cu flori, frunze şi ramuri de alun, nuc, paltin sau leuştean, vitele şi oamenii fiind loviţi mai ales cu leuştean. Tot acum se organizau celebrele târguri sau nedei de fete, prilej bun de peţire a fetelor mari.

De ce totuşi Paştele Cailor? Este ştiut faptul că atunci când l-a născut pe pruncul Iisus, Maica Domnului ar fi blestemat caii să nu se sature decât o singură dată pe an, anume la Ispas, dar nici atunci de tot, ci numai pentru un ceas. Ei bine, ora în care se săturau caii însemna Paştele lor. Însă, această oră este atât de puţin, aproape nimic, în comparaţie cu anul în care caii sunt nesătui, încât expresia „La Paştele cailor” a putut fi echivalată, relativ uşor, cu „niciodată”.

Pe de altă parte, pe vremuri, plata unor datorii se amâna de la Sfântul Gheorghe la… Paştele Cailor, adică la Ispas. Cum Ispasul nu cade în nici un an la aceeaşi dată, treptat, amânarea plăţii la Paştele Cailor a ajuns să însemne, de fapt, „niciodată”! Civilizaţia modernă românească a asimilat neaşteptat de repede sintagma „La Paştele cailor”, deoarece până astăzi amânările, scutirile, uitarea datoriilor sunt extrem de prezente în peisajul cotidian, românii crezând că edulcorează această realitate pestriţă prin apelul la o expresie originală, căreia deja i s-a alterat sensul primar. (etnolog Marcel Lutic, “Timpul sacru. Sărbătorile de altădată.”, Editura Fundației Academice “AXIS”, Iași, 2006.)