Potrivit calendarului popular, de pe 29 septembrie ar începe aşa-numita Vară a lui Mioi. Aceasta ţinea nu mai puţin de 15 zile, până la Vinerea Mare, poporul aşteptând acum ca vremea să se încălzească. De altfel, există şi o povestire în care Dumnezeu se îndură de rugămintea unui cărăuş sărac, lăsând pe pământ puţină vară la începutul toamnei pentru ca să-şi poată treiera grâul şi acel cărăuş. Ei bine, numele lui era chiar Mioi!

Trebuie spus că Vara lui Mioi nu era decât prima vară din toamnă. Potrivit poporului, ar mai fi încă alte trei veri; astfel, în preajma Sâmedrului (26 octombrie), existau patru zile numite Vara lui Sămedru; lângă Arhangheli (8 noiembrie) se găsea o zi cunoscută sub numele de Vara Arhanghelilor, iar între Arhangheli şi Crăciun ar mai fi o vară, numită sugestiv Vara Iernii, aceasta cuprinzând între două şi patru zile. Comun tuturor acestor scurte veri erau, se spune, cerul senin şi vremea neobişnuit de călduroasă.

Revenind la prima vară a toamnei, mai amintim că întâia zi a acestei veri, ziua de 29 septembrie (pe stil vechi) sau Ziua lui Mioi, se mai numea şi Nunta Oilor sau Năpustitul Berbecilor. Explicaţia acestor denumiri e simplă: acum se obişnuia să se sloboadă berbecii în turmele de oi şi ne putem închipui ce bucurie era pe capul berbecilor şi, de ce nu, şi al oilor. De altfel, sensul străvechi al cuvântului „nuntă” este acela de „împerechere în vederea procreării”, aşa că atunci când auzim de Nunta Oilor sau Nunta Urzicilor la acest sens trebuie să ne gândim.

În acest context, cred că e bine să reamintim modul în care oamenii de altădată se raportau la oaie. Se pare că ar fi primul animal sălbatic domesticit de om. După o veche credinţă românească, oaia este animal sfânt. Se spune că tare de demult, însuşi Dumnezeu păştea oile, venindu-le în ajutor ori de câte ori acestea îl rugau, după cum aflăm şi dintr-un fragment de colind. „Mare iarnă a picat,/Oile toate au zbierat./Dumnezeu auzit/Jos la ele-o coborât,/Pe scara mândră de ceară/Pe fuştei de fulgere/Să le-aducă flori de vară. Şi în această colindă se face referire la florile de vară pe care le aduce Dumnezeu oilor în plină iarnă.

Ştim cu toţii că oaia este unul dintre cele mai blânde animale. În acest sens, se crede că atunci când a trebuit să-şi aleagă o armă de apărare, oaia a refuzat şi colţii şi coarnele şi otrava, deoarece nu a lăsat-o inima să facă rău cuiva. Tocmai pentru blândeţea sa, Dumnezeu a binecuvântat-o să scape de blestemul strechei. Oaia, în schimbul darurilor făcute oamenilor, „cere o anumită stare de curăţenie” de la cei care o îngrijesc.