Pe vremuri, ziua de 1 mai era aşteptată cu mare bucurie, conotaţia muncitorească apărând de aproximativ un secol. Pe lângă denumirile cele mai cunoscute de Arminden, Armindeni sau Armindul, sărbătoarea se mai numea şi Maiul, Băui sau Păui. Denumirea „Arminden” provine din cuvântul slav ierminden, care nu însemna altceva decât „Ziua Sfântului Irimia”.

În ajunul zilei de 1 mai se aducea din pădure o prăjină înaltă (sau un copac) căreia i se lăsau câteva crenguţe în vârf. Uneori, tot în vârf, i se punea o cruce sau o roată făcută din spice de grâu sau cununi de flori. Prăjina sau copacul sunt alese din anumite esenţe, socotite sfinte, precum fag, frasin, stejar ori brad. Puse în anumite locuri, în mijlocul satului, al stânei, între hotare sau în faţa casei, prăjinile sau copacii erau lăsaţi să cadă de la sine sau se puneau pe foc când se cocea pâine din grâul nou. Tot în seara ajunului se aninau la uşile şi ferestrele caselor şi grajdurilor, precum şi la porţile ogră­zilor, ramuri verzi din copacii deja amin­tiţi. Atât prăjina sau copacul, cât şi ra­murile verzi, se numeau mai peste tot armindeni, maial sau maiagă, fiind considerate înlocuitoarele unei străvechi divinităţi a vegetaţiei. Scopul acestei divinităţi era prote­jarea gospodăriei, a aşezării şi a ogoarelor de duhurile rele, extrem de active acum şi sub forma cumpenelor, luna mai socotindu-se altădată prima lună a verii.

La români, cea mai importantă practică tradiţională era ieşirea oamenilor la iarbă verde pentru a bea vin roşu (niciodată alb!) cu pelin verde „spre a prinde la sânge”. Se bea vin roşu pentru a deveni roşu la faţă ca vinul şi sănătos tot anul, considerându-se că în ziua de 1 mai se înnoieşte sângele. Prin unele locuri se continua cu băutul vinului roşu toată luna mai, spunându-se că astfel se înnoieşte maiul, adică ficatul. Cert este că nimeni nu muncea în prima zi a lunii, altfel, se zice, vinul de anul trecut făcea flori. Femeile aveau şi un alt motiv să nu muncească, crezând că astfel vor fi apărate de vifor şi de grindină şi nu vor pierde laptele de la vaci.

Mai precizăm că oamenii nu ieşeau niciodată la iarbă verde înainte de a-şi spăla faţa şi mâinile cu rouă, asta pentru a fi sănătoşi şi frumoşi peste an, acest lucru făcându-se, bineînţeles, înainte de răsăritul Soarelui. Ieşi­rea la iarbă verde era acompaniată adesea şi de lăutari, veselia trebuind să fie nota generală a zilei de 1 mai. De obicei, se mânca miel fript, vinul roşu putând fi înlocuit, numai în ultimă instanţă, cu rachiu. Însă, acest rachiu trebuia băut doar dintr-un pahar care avea pe fund câteva fire de pelin. Totuşi, petrecerile aveau loc numai dacă 1 mai cădea într-o zi de dulce şi în afara Postului Mare, altfel nimeni nu îndrăznea să bea şi să se veselească.

Aceasta este sărbătoarea tradiţională a Arminde­nului. Trăită sub semnul Arborelui Vieţii şi a Soarelui, sărbătoarea era una a bucuriei, această bucurie fiind considerată molipsitoare pentru toate zilele verii care urma.

În esenţă, sărbătoarea Armindenului aminteşte de începutul Anului Nou primăvara, când natura exploda, iar oamenii erau contaminaţi de această răbufnire a vegetaţiei: „să dea Domnul să plouă-n fiecare mai pentru a avea destul mălai”.

(Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată.”, Editura Fundaţiei Culturale AXIS, Iaşi, 2006)