Sântilie, zeul focului şi al soarelui din Panteonul românesc, este identificat cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleisis din mitologia geto-dacă. Sub influenţa creştinismului, acesta a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Prooroc Ilie (20 iulie).

La Sântilie, miezul verii pastorale, se organizau pe munţi vestitele Nedei şi Sântilii.

Sântilie este o divinitate solară şi meteorologică ce provoacă incendiile în verile toride, produce tunetele, fulgerele şi trăsnetele în timpul furtunilor, leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când să dea grindina. Ca personaj profan, Sântilie apare în tradiţiile populare ca soldat, vânător, agricultor, crescător de animale, negustor de vite. Fiind ispitit şi înşelat de Drac, Sântilie îşi omoară unul sau mai mulţi membri ai familiei (tată, mamă, fiu, fiică sau soră). Păcatele sunt ispăşite de Sântilie în diferite moduri. Dumnezeu îl iartă, îl trece printre sfinţi şi îl înalţă la cer într-o trăsură cu roţi de foc la care sunt înhămaţi doi sau patru cai albi înaripaţi, colo, pe cer, aleargă printre nori, tună (durduie, duduie, huruie, bubuie), fulgeră şi trăsneşte dracii cu biciul de foc. Speriaţi, dracii se ascund pe Pământ: prin pomi, sub streaşina caselor, în turlele bisericilor şi chiar în corpurile unor animale, în special câini şi pisici. Dorind să nu-i scape nici unul, Sântilie trăsneşte şi arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile în care s-au ascuns dracii.

Simbolurile prin care Sântilie se defineşte ca un autentic zeu solar sunt: trăsura cu roţile de foc şi caii înaripaţi; biciul şi săgeţile de foc, tunetele, trăsnetele şi fulgerele cu care luminează Cerul înnorat. Divinităţile aducătoare de arşiţă şi foc în luna lui Cuptor, multe între acestea fiindu-i surori (Pârliile, Panteliile), fraţi (Ilie Pălie, Pantelimon) sau simpli vizitii la carul lui ceresc (Foca), îi sunt subordonate.