Sub numele de Sfântul Ion Milostivul, ziua de 13 noiembrie era cinstită întru aducerea aminte a Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur, pentru a fi ferite vitele de muşcătură de şarpe şi de lup.

E bine de știut că „Ion”, unul dintre cele mai răspândite prenume la români, derivă din ebraicul Johanan, însemnând „Iahve (Dumnezeu) a avut milă”.

Prin satele noastre se povesteşte că, după ce Sfântul Ştefan a făcut multe mănăstiri şi biserici, nu se ştia ce liturghie trebuie să ducă oamenii la sărbători, atunci când veneau în lăcaşele Domnului. Sfinţii Vasile şi Grigore au propus 10 lei, respectiv 5 lei. Sfântul Ion le-ar fi spus că o asemenea liturghie e prea grea pentru sărmanii oameni; „Să fie numai 10 bani ca s-o poată aduce şi văduvele şi oricine şi câţi mai mulţi. Şi pentru creştini fi-va mai uşor şi pentru slujitori mai bine!” a mai adăugat Sfântul Ion. Ceilalţi doi mari ierarhi au fost de accord. O văduvă, care era prin preajmă, îi spune Sfântului Ion: „Sfântă şi de aur să-ţi fie gura!”. De atunci, i-a rămas sfântului numele sub care îl ştim noi şi astăzi: Gură de Aur.

Din Biblie se știe că a păcătui cu gândul e acelaşi lucru ca şi cum am fî păcătuit cu fapta. Altădată, oamenii nu uitaseră ceea ce le-ar fi spus cândva Sfântul Ioan Gură de Aur. Iată, pe scurt, o variantă a unei povestiri din care vom afla legătura dintre gând, vorbă şi faptă.

În prima se arată cum, odată, la o mare sărbătoare, cei trei ierarhi slujeau în biserică. În timpul predicii, ei au avut următorul schimb de replici: „Măi fraţilor, spuse Sfântul Vasile, când omul gândeşte e ca şi când ar vorbi, iar când vorbeşte e ca şi cum ar face lucrul despre care a vorbit”. „Aici greşeşti, a replicat Sfântul Grigore. Gândul cu vorba or fi totuna, însă de la vorbă şi până la fapta e departe.” Sfântul Ion, gânditor, ar fi spus: „Nu vă fie cu supărare fraţilor, dar nu-i nici aşa destul de nimerit, a gândi e una, a vorbi e alta şi a face alta estel”. Poporul din biserică a rămas tare mirat de vorbele spuse de Sfântul Ion, însă nimeni nu a îndrăznit să mai adauge nimic.

După ceva timp de la această discuţie, Sfântul Ion face un mare praznic, la care cheamă şi pe ceilalţi doi mari ierarhi (Vasile şi Grigore), dar şi multă lume. Pe mese se aflau bucate alese, pe toţi îi cam înghesuia foamea, însă nimeni nu îndrăznea să guste nimic până nu se înălţau rugăciunile. Gazda, Sfântul Ion, tăcea mâlc, şi a trecut aşa timp îndelungat. Toţi se întrebau care e rostul acestei tăceri, pană când, într-un târziu, Sfântul Ion a deschis gura, grăind astfel: „De ce nu ospătaţi, oameni buni, din praznicul meu?” „Pentru că nu-i sfinţit”, răspunseră oamenii. „Atunci, cuvioşi părinţi, de ce nu faceţi rugăciunile”, întrebă sfântul pe cei doi ierarhi. „Pentru că în casa ta suntem şi numai tu ai cuvânt de poruncă”, vorbiră Sfinţii Vasile şi Grigore. „Ba nu-i aşa, spuse Sfântul Ion. După spusa Sfinţiilor Voastre, a gândi, a vorbi şi a face, toate sunt una. Şi dacă v-aţi gândit, de ce n-aţi vorbit şi n-aţi început ospătarea praznicului?” Se spune că cei doi mari ierarhi plecară ochii în pământ şi începură rugăciunile şi apoi ospăţul!

(Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)