La începutul lunii Undrea, românii arhaici aveau o perioada de trei zile, cuprinsă între 3 și 5 Decembrie, în care celebrau Sărbătoarea bubatului, numită, prin diferite regiuni românești ori Sărbătoarea bubelor, Sărbătoarea vărsatului, Savele sau Savele bubatului.
Pe 4 și pe 5 Decembrie, Sărbătoarea bubatului oamgia Sfânta Varvara, respectiv Sfântul Sava
Prima, numită și Barbara sau Barbura, aducea practica îmbărburării, adică a ungerii pe față și (sau) pe mâini a copiilor sănătoși cu miere, apă îndulcită sau cu suc de fructe roșii. Operațiunea o făcea exclusiv mama copiilor, iar în lipsa celor de mai sus se folosea bostanul copt.
Prin unele părți ale țării erau utilizate călinele, fructe roșii necomestibile. Călinele se amestecau cu miere, iar amestecul era pus pe fruntea copilului și pe obraji, rostindu-se, în credința protecției împotriva bubatului: „Să fie vărsatul / Dulce / Ca mierea / Și roșu / Cum îi călinele.”
În aceste zile, ale Varvarei și ale lui Sava, copiii nu aveau voie sub nici un chip să mănânce porumb copt, fasole, pere, mere, nuci. În caz contrar, bubatul creștea și se întărea precum cele enumerate.
De sfânta Varvara, femeile țineau post, dădeau liturghie la biserică și făceau praznice, fiind convinse că astfel sfânta le era de ajutor în caz de năpastă.
Referitor la Sfântul Sava, este de amintit că, datorită ambivalenței numelui, acesta lua când chip de femeie, când chip de bărbat.
Elementul central al acestei sărbători era pomana rituală. Uneori, aceasta consta în fasole fiartă și nuci, „ca să îmblânzească bubele”, alteori din turte calde cu lână sau mătase deasupra, „ca bubele să fie moi, cum îi mătasea”.
Sfântul (sfânta) Sava era închipuit(ă) ca unul (una) care era trimis(ă) de Dumnezeu să aducă între oameni boala bubatului. Astfel, se credea că el (ea) umbla cu traista de bube, iar cine nu îl (o) serba, se îmbolnăvea de bube felurite.
În ziua Sfântului Sava se luau trei lumânări de ceară curată și se punea la icoana sfântului.Când cineva „aiurează, înnebunește ori strigă a lingoare” se aprindeau pe rând lumânările și se lăsa se pice din fiecare câte o picătură de ceară. Acestea eraul luate cu grijă și puse sub perna bolnavului.
De Sfântul Sava nu se mătura, căci altfel se „zgâriau bubele”. Nici nu se dădea gunoiul afară.
(Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)
