SĂRBĂTORI TRADIŢIONALE POPULARE – PRICOPUL ŞI GRINDINA (8 IULIE)

În fiecare an, pe 8 iulie, românii de altădată ţineau o sărbătoare numită Pricopul, Precup, Pricoche sau Procopii. Se crede că Pricopul pricopeşte grâul, secara, orzul, ovăzul, „pricopitul” nefiind altceva decât datul în copt a grânelor. Dacă unii oameni uitau cumva să serbeze cum se cuvine ziua Pricopului, aceştia aveau surpriza neplăcută să constate că sfântul le „pricheşte” sau „pripeşte” grânele, adică le grăbeşte uscarea înainte ca acestea să „bage” bob în spic.

Nu se muncea pe 8 iulie, deoarece se considera că Pricopul purta de grijă celor ce lucrau pe câmp, apărându-i de vânturi şi de foc. Dacă ziua Pricopului era ţinută potri­vit datinilor bătrâneşti, ţă­ranii erau convinşi că sfântul le va apăra semă­năturile de grindină sau de piatră, „piatra” fiind numele sub care era cunoscută grindina în popor. Credinţa aceasta era întărită de o alta, con­form căreia Pricopul, mulţu­mit de felul în care pă­mântenii îi respectă ziua, arde, adică topeşte, boabele de gheaţă (piatra) şi, în loc de grindină, trimite pe pământ ploaie curată, de aici zicerea că, de Pricop „arde piatra în apă”. Pe de altă parte, Pricopul se ţinea pentru ca femeile să nimerească bine la coptul pâinii, al mălaiului şi al altor aluaturi, pentru ca acestea să nu se  „pripească”.

Ca să nu se abată grindina asupra satului lor, oamenii nu trebuiau să muncească cele nouă joi de după Paşti, să nu turtească sau să taie prune până la Sânziene, să nu arunce cu mere in sus sau să le bată unele de altele până la Sântilie, să nu ciocnească ouă roşii în prima zi de Paşti.

Cât priveşte originea grindinii, poporul a găsit, în credinţele moştenite din vechime, şi o serie de explicaţii. Iată două dintre ele: una sugera că aceasta nu ar fi decât „ploaia îngheţată de suflarea balaurului”, dirijarea ei spre şi pe pământ revenind unor indivizi numiţi „solomonari” sau „farmazoni” (cuvânt menit a-i desemna pe francmasoni); a doua explicaţie pleacă de la denumirea populară a grindinii, adică de la piatră. Astfel se spune că norii nu ar fl decât nişte pietroaie cereşti care, atunci când se izbesc sau se prăvălesc, produc zgomotul tunetului şi ploaia cu gheaţă.

Pentru apărarea împotriva grindinii românii foloseau câteva modalităţi arhaice, de natură magică: înfîngerea cuţitului sau toporului în pământ, în grindă sau în pragul casei; trasul clopotelor bisericii; aprinderea lumânării de la înviere; arderea copacului de la Armindeni, a crengilor de tei de la Rusalii sau a sălciilor sfinţite de la Florii; păstrarea, în zidurile caselor, a aşa-numitelor „ceraunii” sau pietre de fulger, despre acestea crezându-se că sunt trimise din cer, prin intermediul trăsnetului, de către Sfântul Petru.