ŞLEAUL SAU DRUMUL MARE

Căile de comunicaţie circulate mai intens au fost numite, până în vremurile noastre, drumuri mari. Ele sunt atestate de documentele istorice, dar şi de informaţiile etnografice şi textele folclorice: haiducii prădau la drumul mare, se ieşea cu jalba în drumul mare, erau hoţi şi bandiţi de drumul mare. Când drumurile mari intersectau apele, carele treceau cu ajutorul „podurilor umblătoare” după ce plăteau taxa numită brodind (brod = vad). De cele mai multe ori carele treceau direct prin apă (prin vaduri) sau se aştepta iarna pentru a îngheţa apa râurilor şi să se folosească podurile construite de natură.

Lămuriri precise despre modul cum se călătorea peste ape şi despre cum se plătea trecerea peste poduri aflăm dintr-un document dat de Ştefan cel Mare la 3 iulie 1460: „Iar în Cernăuţi (…) la trecători pentru un car, fie nemţesc, fie armenesc, câte 4 groşi, dar numai când carele vor trece peste podurile umblătoare; când apa va fi îngheţată sau când carele vor trece prin vaduri, atunci nu vor da nici un ban la trecătoare”.

În preajma vadurilor de pe apele curgătoare (lărgirea albiei şi micşorarea vitezei de scurgere a apei uşurau trecerea carelor) s-au dezvoltat, datorită condiţiilor favorabile pentru negoţ, majoritatea oraşelor şi târgurilor româneşti (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”).

Acest articol a fost postat in Noutati.