În volumul semnat de Elen Niculiţă-Voronca – „Datinile şi credinţele poporului român” – găsim o serie de credinţe şi legende populare care se referă la Soare, culese de autoare de la oamenii de priun satele botoşenene.

„Soarele, zice că numai de două ori pe zi se hodineşte: de amiază-zi curat, atunci când şi oamenii hodinesc – sunt oameni care vreau să lucreze înainte, macar că-i amiază-zi, dar e păcat, tare păcat! – şi sub sară, înainte de-a scăpăta Soarele, după ce apune, merge ca juma de noapte, pănă ajunge la casa lui mâne-sa – că are mamă; şi mă-sa-i dă cămeşi curate ş-apoi să duce de să scaldă în mare şi toată noaptea se spală de tot răul şi de toate relele câte le vede, pănă iese curat. Soarele de aceea dimineaţa e roş, că iese din scăldătoare. Pe Soare îl îmbia Luna să-i fie ibovnic.” (o ţigancă din Camina)

„Soarele e flecău, e curat şi neîmblat în păcate; pe dânsul tare l-a vrut Luna şi ea tot se băga în sufletul lui şi-l iubea, atunci Soarele i-a zis: «Nu destul ard eu lumea, dar încă dacă m-aş însura şi aş avea copii, ce ar mai fi din oameni? Ar arde lumea cu totul, ar trebui să se prăpădească norodul. Dar ea tot n-a înţeles de cuvântul lui şi tot nu se ducea de la dânsul. Atunci, el a luat o baligă şi i-a aruncat-o drept în obraz; şi acuma se văd doi oameni în lună, cum tot o rânesc şi n-o pot curăţi de tot.”     (o ţigancă din Mihalcea)

„Soarele se iubea cu o cucoană vadană; ea avea fată şi o ascundea şi tot îl întreba: «Sfinte Soare, sfinte Soare, cine-i mai frumoasă?» Da’ soarele-i răspundea: «Sorica ta».”  (M. Gălăţanca, Botoşani)