Prin caracteristicile sale, xilogravura populară de la Hașdate –singurul centru cunoscut în care s-au lucrat în trecut la noi în țară tablouri cu tipar de lemn – reprezintă un gen de artă țărănească. Acesta nu numai datorită faptului că a fost practicată exclusiv de meșteri săteni, ci și prin aceea că ea corespunde mentalității țărănimii din trecut, fiind pe înțelesul ei, prin tematica, maniera și stilul acestor opere de artă decorativă, adeseori înzestrate cu o suavă mentalitate.
Condițiile istorice în care apare și se dezvoltă xilogravura țărănească la români sunt astăzi mai bine cunoscute decât în cazul icoanelor pe sticlă, noile date publicate de Șt. Meteș venind să confirme în bună parte ipoteza lui I. Mușlea, care în studiul său publicat în 1939 afirma că ,,meșteșugul gravurii pe lemn era cunoscut de multă vreme, atât în Principate cât și folosite ca icoane, ci mai ales în formă de mici gravuri, menite aproape exclusiv împodobirii cărților de slujbă”.

Farmecul xilogravurii rezidă în mare măsură tocmai în liniile viguroase ce dau un caracter de primitivitate desenului, în lipsa de perspectivă a compozițiilor, calități cărora li se adaugă drept ,,martori” istorici și etnici unele motive specifice, cum ar fi linia în zig zag. ,,Săpatul” tiparelor se făcea prin procedeul ,,bois de fil” , folosindu-se pentru aceasta o scândură groasă din lemn de măr sau de păr, fără noduri și trasă la rindea. Desenul icoanei ce urma să fie cioplită se făcea aproape întotdeauna prin decalcarea unei stampe mai vechi, ce se aplică pe scândura unsă a unui strat de grăsime. Gravarea tiparelor se făcea cu vârful unui briceag și cu o daltă mică, cu ajutorul cărora se săpa imaginea desenată în prealabil. Cele mai numeroase clișee sunt gravate pe ambele părți pentru economisirea lemnului.
După ,,săparea” imaginii, care dura mai multe zile, se colora cu o cerneală neagră , aceași ca și cea folosită la zugrăvirea icoanelor pe sticlă și căruia i se adaugă, pentru a nu se șterge, piatră acră. Pe clișeul o dată uns se așterne hârtie, ce se freacă apoi cu o perie din păr de cal unsă cu seu. După fiecare foaie trasă, clișeul se dă din nou cu cerneală. La imprimare gravorul era ajutat mai totdeauna de un copil, care ungea clișeele. După ce se trăgeau circa 100 de bucăți, clișeul era pus la zvântat. Hârtia necesară era cumpărată în ,,legături” de câte 500 de foi de la Gherla, adeseori vechimea gravurilor putând fi determinată și prin hârtia folosită.

Alături de gravurile tipărite în negru, se întâlnesc numeroase gravuri colorate cu liliachiu, galben și verde. Colorarea se face dup ce gravurile erau imprimate și uscate, cu ajutorul unei pensule făcute din lână. Culoarea galbenă se prepara dintr-o plantă, iar liliachiul și verdele se cumpărau de la băcănie, fiind dizolvate în apă în care se amestecă piatra acră și clei. Culoarea dominantă este de regulă liliachiul , numit la Hașdate ,,focsin”. Pe lângă accentuarea contururilor sau umplerea spațiilor goale, culorile se foloseau și pentru tasarea unor linii ce sugerau un fel de ramă a tabloului. Oricum , colorarea xilogravurilor se făcea pentru a răspunde gustului pentru culoare a țăranilor români.
Primul meșter de la care au rămas piese semnate și datate este Gheorghe Pop (piesele semnate de el poartă date între 1798 și 1824), deosebindu-se de toți cei care i-au urmat prin faptul că lucrările sale dovedesc nu numai talent, ci și cunoștințe deosebite de desen, compoziție și perspectivă , ceea ce ne face să credem fie că este între cei veniți la Nicula din Moldova, fie că a învățat meșteșugul acolo .

Sursa: selecții din lucrarea ,,Arta Populară Românească”