Încondeierea ouălor ocupă un loc deosebit în arta populară românească. În ceea ce privește vechimea obiceiului încondeierii ouălor, este neîndoios că a fost cunoscut și practicat la români din cele mai vechi timpuri, continuându-se până în zilele noastre în întreaga țară, dar fiind viu mai cu seamă într-o serie de zone etnografice din arcul Carpaților, pe ambii versanți, și păstrându-se acolo unde s-au dezvoltat și au înflorit și alte manifestări de artă populară. Pot fi citate, între altele, ca zone specifice în această privință, Bucovina și Moldova de nord, Țara Vrancei, zona Buzăului și a Prahovei, Muscelului și Gorjului, iar din interiorul arcului carpatin zona Năsăud-Bistrița, Mărginimea Sibiului, zona Branului și altele.
Documentar, după cât se cunoaște, despre obiceiul încondeierii ouălor amintește pentru prima dată Del Chiaro, secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu, în jurul anului 1700.

Vechii coloranți din plante erau, în numeroase cazuri, aceași cu cei folosiți pentru vopsit lână. Nuanțele lor erau diferite de cele ale coloranților chimici și se remarcau printr-o rezistență mai mare. Preferința pentru coloranții chimici s-a născut din posibilitatea de a vopsi mai repede și mai mult. Atât în cazul culorilor vegetale, cât și al celor chimice, pentru fixare se folosește piatra acră sau oțetul care se adaugă la culoare.
Dacă procedeul simplei colorări nu cerea o îndemânare specială, cel al ,,scrierii” ouălor presupune incontestabil talent. Adevăratele creații artistice le constituie deci cele în care ouăle sunt ornamentate prin ,,scriere”, pe baza unui procedeu ce pare atât de simplu, dar care cere o mare dexteritate și spontaneitate.
Înainte de a se trece la decorarea propriu –zisă a ouălor, se fac o serie de preparative, începând cu selecția acestora ( să aibă coaja albă și netedă, să fie proaspete, încercarea făcându-se prin introducerea lor în apă, unde cele bune se lasă la fund etc.), continuând cu pregătirea unui condei special (condeiul este un fel de canal făcut din tablă subțire, legat cu câlți de cânepă la capătul unui bețișag de lemn )și –se înțelege –cu pregătirea culorilor, precum și a cerii curate din albine cu care se ,,scrie” .Ceara de albine este topită într-un vas și înnegrită cu cărbune , pentru a se observa liniile scrise.
În procesul de creație, cunoștințele tehnice se îmbină deci în mod obligatoriu cu talentul, totul sugerând arta vechilor miniaturiști. Oul se ține în mâna stângă, ia condeiul în dreapta, care își reazemă degetul mare pe suprafața oului. Se începe cu împărțirea câmpurilor ornamentale de-a lungul și de-a latul oului, constituindu-se două, patru, șase opt sau chiar mai multe suprafețe, cu ajutorul liniilor trasate. Aceste linii –uneori adevărate coordonate -, cât și primele motive trasate cu ceara încălzită ce se scurge din vârful condeiului, acoperă unele părți din suprafața albă a oului. De fapt tocmai ,,pornitul„ acesta este lucrul cel mai dificil : împărțirea câmpurilor ornamentale. Oul e introdus apoi într-o baie de culoare galbenă, după care se scoate și se usucă. Începe acum ,,scrisul„ altor motive de culoare galbenă; după aceea se continuă cu roșu și, de obicei, se termină cu negru sau altă culoare închisă. În sfârșit oul se usucă prin ușoară încălzire, se șterg liniile de ceară, rămânând la urmă o compoziție policromă, de la alb la negru.
Calitățile artistice ale ouălor încondeiate rezultă din felul în care sunt realizate compozițiile, ce respectă și îmbină legile simetriei, repetiției și alternanței cu simțul proporțiilor, apoi din marea gamă motivistică cu origini atât de diferite (cosmice, sociale, zoomorfe, antropomorfe, vegetale etc), cât și din coloritul cald, propriu artei populare românești. Aplicarea cu ingeniozitate a acestor reguli dă posibilitatea ceatorilor să realizeze efecte remarcabile, concretizate în exemplare unice, de o mare valoare artistică.
Bogăția de motive, cu un conținut în care se reflectă din plin lumea și mediul înconjurător, cu numeroase elemente din viața de toate zilele, asigură acestui gen de artă un autentic caracter popular și totodată realist. Felul în care sunt redate motivele, cel mai adesea într-o formă puternic stilizată, merită să fie reținut, de asemenea, ca o calitate principală, alături de însăși semnificația lor.

Sursa: selecții din lucrarea ,,Arta Populară Românească”