Târpeşti, în județul Neamţ, nu departe de Humuleştii lui Ion Creangă, la zece kilometri de Târgu Neamţ, este de mult timp un sat celebru. Aceasta, datorită rapsodului și meșterului popular Nicolae Popa. Muzeul folcloric pe care l-a fondat şi l-a administrat timp de câteva decenii este inclus în circuitul turistic naţional şi internaţional.

Nicolae Popa era un versificator formidabil nu numai al poveştii vieţii sale, dar autor al multor cântece şi poezii de Crăciun ori dedicate altor evenimente din viaţa sa ori a comunităţii. În acest fel a descris, cu mult har și umor, atmosfera clăcilor din Târpeștiul său drag. Desprindem un fragment mai amplu din lucrarea sa încredințată, în 1996, Editurii “Nona” – “Lumea satului – Târpeștii de altădată”.

“CLĂCILE”

“După ce treceau cu bine, sărbătorile frumoase,

Începeau cu clăci de noapte, mai la fiecare casă.

Erau clăci de tors, cu fete, cânepa şi lâna moale,

Câteodată borangicul, de-o valoare foarte mare.

Căci atunci în satul nostru, cum şi satele vecine,

Toată zestrea şi-mbrăcatul, se lucra de gospodine.

Din lână făceau sumane, fuste creţe şi dulman,

Pantaloni bătuţi la piuă, flaneluţe şi ițari.

Iar din cânepa fuioare şi firul de borangic,

Se făcea zestre la fete, cămeşuţe şi ilic.

Fiecare gospodină, pentru toţi ai ei din casă,

Făcea haine de tot felul, de ieşit ziua din casă.

Pentru iarnă, haine groase, ca strămoşul Decebal,

Iară vara pe căldură, portul vechi al lui Traian.

De la cap pân’ la picioare, fie fată sau băiat,

Aveau haine de tot felul, dar în stil naţional.

Când ieşeau de la biserică în bundiţă şi iţari,

Străluceau ca un luceafăr, de credeai că eşti în rai.

Fetele aveau catrinţă, cămaşă de borangic,

Gâtul roată,cu mărgele şi-un văl lung peste ilic.

Iar bărbaţii, mic şi mare, aveau spenţăr de cârlană

Sau bondiţă înflorată, cu opincă şi obială.

Câteodată cu sumane şi căciulă de-astrahan

De la oile din stână, ce le-avea din an în an.

Cum vă spun, erau de toate, pe la noi şi alte sate,

Dar duceau lipsă de braţe, nu puteau a fi lucrate.

Deci, având cânepă multă, borangic şi lână moale,

Chemau fetele la clacă, în zile de sărbătoare.

Chemau fete şi neveste, ce ştiau să toarcă bine,

Ajutându-se în muncă, mergând toate înspre bine.

La această clacă mare, după datina din sat,

Venea şi-un scripcar cu scripca, ce cânta neîncetat.

Cânta cântece frumoase, însoţit de un cobzar,

Care astăzi, cu regrete, se mai cântă foarte rar.

Fetele şi cu flăcăii, după datina din sat,

Când se săturau de lucru, se puneau şi pe jucat.

Că ieşeau în curtea mare, jucând jocuri strămoşeşti,

Având strigături frumoase, care astăzi sunt poveşti.

Au rămas ca o poveste, toate cele petrecute,

«Când ţăranii de la sate, trăiau zile fericite.

Chiar dacă munceau pământul, mai cu greu, din zi în noapte,

Era casa-mbelşugată. Cum vă spun, aveau de toate.

Mi-amintesc destul de bine că la clăcile de noapte,

Gazda pregătea plăcinte şi da vin pe săturate.

Cum se termina cu torsul şi pe ghem de depănat,

Toată lumea de la clacă, trecea iute la jucat.

Că jucau atuncea moara, cum şi polca pe furate,

De sărea fata ca mingea, scuturând-o de păcate.

Câteodată jucau brâul şi bătuta din islaz,

Având strigături frumoase, pline de farmec şi haz.

Era mare-nvălmăşeală, strigături şi ţipăt tare,

De se zguduia văzduhul şi pământul sub picioare.

După două sau trei jocuri, cum am spus mai înainte,

Aducea gazda coşarca cu plăcinte rumenite.

Lângă coş, o balercuţă cu vin roşu de Cotnari,

Că aşa era la clacă, pe la oameni gospodari.

Muzica zicea balade, oamenii gustau din vin,

Era mare veselie, hohote şi chef deplin.

Cam aşa era cu torsul şi cu clăcile de noapte:

Veneau fete şi neveste, de la noi şi alte sate.

Se-adunau în număr mare, în odăile curate

Şi torceau cu bucurie, un caier şi jumătate.

Deci fiind multe la număr şi harnice, din păcate,

Dispărea cânepa gazdei, se ducea grija din spate.

Eu am scris aici, în carte, şi aceste cuvântări,

Căci aşa doreau o parte, pentru morţii din Târpeşti.

Dar acum, de la o vreme, toate merg spre neglijare,

Nu se mai aude bocet, nici cuvânt la-nmormântare.

Nu se mai păstrează în sat datinile strămoşeşti,

Că le-au părăsit pe toate, lumea noastră din Târpeşti.

Unde părăsesc folclorul şi tradiţia din sate,

Ţara pierde foarte multe din comorile bogate

Şi în loc să ne mândrim c-am fost cineva odată,

Am dat cinstea pe ruşine, de ne râde lumea toată.

Deci, având regret în suflet, că le părăsim pe toate,

M-am gândit c-ar fi mai bine, ca să scriu această carte.”