Centrul pentru Cultură și Arte ”Carmen Saeculare” Neamț continuă și astăzi periplul virtual în viața de zi cu zi a strămoșilor noștri, în lumea plină de farmec a meșteșugurilor populare.
Luăm drept îndrumător lucrare a reputatului etnolog Romulus Vulcănescu intitulată “ETNOGRAFIA: știința culturii populare”.

Meșteșuguri – Ţesutul. Îmbrăcămintea populară.
Pe teritoriul patriei noastre, încă din comuna primitivă, meşteşugul ţesutului era practicat pe scară largă. Columna lui Traian şi monumentul de la Adamclisi vădesc în scene sculptate o bogată utilizare a ţesăturilor la geto-daci. Stampe de epocă ilustrează continuitatea acestui meşteşug. In legătură cu secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea se spune că „războaiele de ţesut erau mai răspândite decât plugurile”. Ion Creangă pomeneşte în “Amintiri din copilărie” că pe valea Ozanei vuiau satele de vatalele războaielor de ţesut. Parte din produsele industriei casnice, mai ales din zona de munte şi deal, pînă aproape în secolul al XX-lea, se exportau în sudul Peninsulei Balcanice.
O operaţie prealabilă ţesutului e prelucrarea materiei prime: cânepa, inul, lâna, borangicul şi bumbacul (ultimul, adus din America, a fost introdus în Europa în secolul al XVIII-lea).
Argelele sau războaiele de ţesut, numite la români uneori şi stative, efectuau ţesături înguste, în foi. După tehnica lor, ţesăturile erau clasificate în simple sau ornamentate. Cele mai vechi ţesături simple au fost: ţolurile, pănurile şi poclăzile (pături miţoase), lăicerele, pocliturile (coviltire de căruţă), traistele, strecătoarele.
Ţesăturile ornamentate sunt destul de vechi. Ornamentarea se obţinea din năvăditură sau din alesătură cu mâna; în primul caz se realizau motive geometrice în relief, monocrome, în al doilea caz, motive geometrice plate şi policrome. În ambele cazuri ornamentarea putea fi liniară şi dungată sau vârstată (la ştergare, catrinţe) şi în câmpuri cu alesături (la cuverturi). În zilele noastre, ţesăturile neornamentate (abaiele, dimiile, şiacul, sumanele) nu se mai execută, pentru că produsul industrial echivalent e mai ieftin; în schimb, alesăturile fine (velinţele, scoarţele, chilimurile, covoarele) şi maramele de borangic se produc încă în casele ţărăneşti de la munte.

Îmbrăcămintea la români
Deosebirile de la o zonă etnografică la alta se resimt, în ţara noastră, în costumul femeilor şi bărbaţilor după tipul de piese, culoare şi ornamentele specifice. Piesa de bază în costumul popular e cămaşa: la femeie ia (simplă sau cusută cu flori), iar la bărbat cămăşoiul. Cămaşa femeii se completează cu poale (fustă) şi la bărbaţi cu turetci, brăcinari şi cioa¬reci, cu iţari şi pantaloni. Peste poale, femeia pune: oprege (în Banat), catrinţă (în Moldova), iotă (în Muntenia), vâlnic (în Oltenia), şorţ (în Transilvania). Bărbaţii prind pantalonii cu brâie, cu bete, cu curele, cu chimire late (numite uneori şi şerpare). Peste cămăşi, femeile şi bărbaţii poartă pieptare de piele sau dimie, cojocele şi cojoace (bundiţe şi bunde), simple sau înflorate.
Ca îmbrăcăminte exterioară sunt de reţinut: sumanul de lână (în Moldova, Muntenia, Transilvania), tundra şi şuba de piele (în Muntenia), sarica şi guba (în Maramureş), bobul (în Făgăraş), ţolul (în Carpaţii meridionali).
Femeile poartă pe cap ştergare şi broboade (în Moldova), marame de borangic (în Muntenia), conduri şi bonete (în Banat şi Transilvania), iar bărbaţii căciuli lungi, ţuguiate (ţuţe) sau largi în fund, din piele de oaie (cuşme), comănace împletite din lână şi pălării de pâslă, peste care se pun iarna glugi din dimie; vara poartă dopuri de paie.
Din încălţămintea locală au dispărut obielele şi opincile şi s-au introdus piesele de încălţăminte modernă, ciorapii de bumbac, bocancii şi cizmele.