Stânca este un bloc de calcar, formând, ca structură şi ca vârstă, continuarea spre nord a sinclinalului Ceahlăului, adică zona Bicaz – Bistricioara – Poiana Teiului, Capul Obcinii – Piatra Cornului.

Înainte de formarea lacului, şoseaua din lungul Bistriţei mergea pe partea dreaptă a râului prin Călugăreni şi Ceahlău. Acum trece peste viaduct pe la Piatra Teiului şi continuă pe stânga lacului până la baraj. Piatra Teiului, care a fost martor al talazurilor de plutaşi osteniţi, neguţători paşnici, mocani bogaţi în turme de oi, războinici cruzi sau diplomaţi care s-au perindat veacuri la rând pe drumurile din preajma ei, este astăzi unul principalele obiective turistice ale regiunii.

Călătorul, care a urmat fără abatere valea Bistriţei venind dinspre Dorna sau Tîrgu Neamţ, ajuns la Piatra Teiului, are pentru prima oară prilejul de a admira silueta falnică a Ceahlăului.

Prima variantă

După Alecu Russo, legenda acestei stânci spune că se numea „Piatra Dracului”, nume pe care ciobanii cu oile în vechime nu-l rosteau decât în şoaptă, atunci când îşi păşteau turmele în apropiere, făcându-şi semnul crucii, ca buni creştini.

Mai târziu, oamenii de prin partea locului i-au dat numele de Piatra Teiului fiindcă tocmai sus, pe creasta puţin încovoiată, un tei, a crescut cine ştie cum acolo, singuratic, ceea ce face să se uite acel nume vechi.

Din legendă aflăm că Diavolul într-o zi ceru voie de la Dumnezeu să pedepsească ce oameni pentru păcatele lor.

Gândul lui ascuns era însă răzbunarea şi ura înverşunată împotriva creştinilor care construiau mai la tot pasul câte o biserică sau o mănăstire, din care cauză necuratul nu avea linişte. Dumnezeu ca să-l încerece şi să-l facă de ruşine îi îngăduie cererea, dându-i răgaz trei zile.

În cea de-a treia zi, noaptea, pe vreme de furtună, când munţii păreau că se clatină din temelii vuietul văilor se amesteca cu mugetele tunetului, prin pânza luminoasă şi rece a fulgerelor cădea ploaie cu găleata.

Şuvoaiele crescute deodată se rostogoleau din măruntaiele munţilor, mânioase, ducând în drumul lor rătăcit bucăţi de stâncă şi brazi întregi dezrădăcinaţi de vijelie.

Înspre partea văii, pe marginea stâncii care încununează Ceahlăul, era aşezat cineva negru, mare, cu o figură nedesluşită, aplecat într-o rână, cu mâna dreptă se sprijinea de un bolovan adus în sus anume pus parcă acolo spre a sluji de „parmalâc” aşezăturii.

Ochii îi scânteiau ca focuri rătăcite spre munte şi căutau la vale plini de răutate. Un zgomot grozav se auzi şi, cu mâna tot rezemată de stâncă, umbra zvâcni în picioare „Hai, zise, a venit ceasul … A mea e lumea!” Aici, iar rătăci un zâmbet drăcesc pe buzele ei. La vorbele acestea Diavolul (căci el era) îşi desfăcu aripile. Ridicînd dintr-o clătinăture stânca, pluti o clipă deasupra Ceahlăului şi se îndreaptă spre gura Bistriţii, când o chemare ascuţită, sună în văi. Era cântecul de veghe al cocoşului dintr-un cătun dr apropiere. Diavolul se cutremură, descleştă ghiarele, şi stânca pe care o vezi a căzu greu unde stă şi astăzi.

Diavolul îşi făcuse planul să oprească Bistriţa din cale şi apele crescând într-una din clipă-în-clipă, să reverse şi să înece lumea.

De atunci zace în acelaşi loc, ciuruită şi lovită de stihiile vremii, gârbovită de trecute ei milenar, parcă ar spune: nu vă miraţi de singurătatea mea, priviţi mai bine şi cerceta: de unde am venit.

O altă variantă

Se zice că trăia cândva, ascuns într-o văgăună a Ceahlăului, un căpcăun (duh a răului). El era o mare năpastă pe capul oamenilor, căci ademenea fetele tinere, le ducea pe platoul muntelui şi le transforma în stane de piatră, cu înfăţişări caudate.

Într-o zi, un gospodar din Vatra Călugărenilor, a cărei fată fusese răpită în ajun de căpcăun, i-a convins pe ceilalţi oameni din sat să se înarmeze cu topoare, coase, paloşe şi buzdugane şi să se aşeze la pândă în Gura Bistricioarei pentru a-l răpune pe căpcăun. Şi ei aşa au făcut. Din vârful muntelui, căpcăunul i-a zărit şi, furios, s-a tot gândit cum să-i distrugă pe răzvrătiţi. Odată cu căderea nopţii, el a dezlănţuit o furtună teribilă, apoi, când potopul era în toi, a smuls din creştetul Ceahlăului o stâncă uriaşă şi a pornit cu ea în zbor să o prăvălească peste satul răzvrătit.

Dar duhul cel bun al muntelui Ceahlău – pe care oamenii şi l-au închipuit totdeauna ca pe un moşneag albit de ani cu plete lungi ca plăieşii lui Ştefan cel Mare – s-a prefăcut într-un voinic chipeş şi, călare pe un cal înaripat, a pornit după căpcăun. Urmărirea a fostaprigă. Vicleanul căpcăun făcea tot felul de mişcări înşelătoare, doar-doar o reuşi să ajungă deasupra oamenilor şi să slobozească bucata de munte pe capetele lor. Mai abil, duhul Ceahlăului a reuşit să lovească cu spada peste ghearele căpcăunului şi uriaşa stâncă a căzut în afara satului pe malul Bistriţei acolo unde o vedem şi astăzi.

Încă o legendă glăsuieşte că odată diavolul l-a convins pe Dumnezeu să pedepsească lumea care se ticăloşise. Se prinde el însuşi să provoace un potop şi, în cazul când va reuşi, Dumnezeu îl va pune mai mare peste îngeri.

Într-o noapte, tocmai trecuse furtuna, când la o stână de la poalele Ceahlăului un câine începe să urle oile, bulucindu-se a groază. Ciobanul, privind spre Ceahlău, văzu cum cineva tocmai înşfăca o stâncă şi se îndrepta cu ea spre Bistriţa. Pasămi-te, era Diavolul care dorea să iezească apa ca să inunde satul din jur.

Din vale însă, deodată, o chemare de cocoş şi Diavolul, cutremurîndu-se, scapă stânca în locul în care se află şi azi.

Legenda spune că Diavolul venea apoi şi se aşeza nopţile urâte pe această stâncă vrând s-o scape de stăpânirea lui. Un cioban din partea locului a adus de la câmpie un pui de tei şi dărâmând brazii cei vechi, s-a căţărat pe stânca cu pricina pentru a sădi acolo puiul de tei.

Teiul s-a prins, dar a rămas închircit, dar nici de soarta ciobanului nu s-a mai auzit. Aşadar de aici în colo Piatra Diavolului a început a fi cunoscută sub numele de Piatra Teiului.