CREDINŢE POPULARE – ATRIBUŢII ALE ZEIŢEI-MAMĂ PRELUATE DE SÂNTĂMARIA MARE

Fecioara Maria apare în Panteonul românesc sub nume diferite: Sântămăria Mare (15 august), Sântămăria Mică (8 septembrie), Maica Precista, Precista Mare şi Precista Mică.

Sântămăria Mare este cea mai îndrăgită divinitate feminină de către români. Este invocată de fete pentru grăbirea căsătoriei, de femei pentru uşurarea naşterii, de păgubiţi pentru prinderea hoţilor, de descântătoare pentru vindecarea bolilor. Tot ea binecuvântează boii, vacile, oile şi porcii pentru că au încălzit-o şi hrănit-o în timpul naşterii domnului Iisus în grajdul lui Crăciun, rândunelele pentru că au vestit învierea lui Iisus.

În schimb, a blestemat calul pentru că a ronţăit şi tropăit în timpul naşterii sau că a mâncat fânul în care a fost ascuns Pruncul, păianjenul pentru că a întrecut-o la tors, lemnarul pentru că i-a făcut Mântuitorului crucea grea. Pe feciorul zburdalnic, Năvalnicul, care a speriat-o când mergea cu Iisus în braţe la moliftă, la 40 de zile de la naştere, îl transformă în buruiană folosită în farmecele de dragoste.

Sfânta Maria are trăsăturile Născătoarei, a Marii Zeiţe neolitice, invocată în momentele de grea cumpănă ale omului. În basme ajută eroinele să iasă din impas, dar le pedepseşte cu asprime când îi încalcă ordinele, vindecă boli grele, redă vederea fiicei orbite de mama vitregă, înzestrează fecioara vrednică şi ascultătoare şi o căsătoreşte cu fiul de împărat.

În unele tradiţii, Maica Domnului, identificată cu astrul nopţii, Luna, sau cu Pământul, se roagă de Dumnezeu să nu prăpădească lumea, să nu izgonească vânturile cu avantajele care le aduc acestea oamenilor. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)