Oamenii se puteau scălda în apa râurilor şi lacurilor într-o perioadă de timp bine precizată în Calendarul popular: era deschisă de Sângiorz (23 aprilie) şi închisă de Schimbarea la Faţă sau Probejenie (6 august). În acest interval de o sută şi cinci zile spălau şi femeile rufele şi lâna oilor la râu. Tradiţia spune că la Probejenie, apele sunt „spurcate de cerb care se p… în râu” şi încep să se răcească, iar ursul, asemănător omului, încetează să se mai scalde, cum îi e obiceiul, în scăldătoare (Moldova, Muntenia, Oltenia, Banat).

Spre deosebire de apa neîncepută folosită la scaldele rituale din ciclul familial (scalda după naştere şi după botez a copilului, scalda lăuzei, scalda mortului) şi din ciclul calendaristic (scalda fetelor şi nevestelor cu homan la Sântoader, în pajiştile înflorite la Sânziene ş.a.), românii credeau şi în valoarea apei începute, sfinţite (de obicei agheasma), zăcute (din fântânile părăsite), de leac, numită, local, clocită sau puturoasă, vii ş.a. În ceea ce priveşte ultimul tip, apa vie, aceasta s-ar găsi la marginea Pământului, în locuri neumblate de om. Se spune că cine ajunge acolo şi o bea rămâne tânăr si nemuritor. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)

Sursă foto: Adolph Chevallier – „Fete la râu”.