În concepţia oamenilor de altădată, casa copilului se întemeia, ca oricare alt adăpost (casă, sat, stat), după un scenariu ritual care cuprindea, printre altele, descoperirea locului favorabil întemeierii, de obicei prin vânătoarea rituală (oraţia de nuntă descrie peripeţia mirelui plecat la vânătoare), întemeierea adăpostului prin actul bătutului parului sau stâlpului (actul nupţial), însufleţirea adăpostului creat printr-o jertfă.
Crearea omului de către om este un act divin care putea fi împlinit de mire şi mireasă după consacrarea acestora prin cununia creştină şi colăcăria precreştină. După colăcărie şi cununie mirii devin, trecător, personaje sacre care pot aduce, prin actul nupţial, pruncul din lumea de dincolo în lumea de aici. În timpul nunţii tot ce vine în contact cu corpul lor sacru poartă noroc, fertilitate, prosperitate: nuntaşii caută să prindă şi să mănânce din bucăţile de colac sau turtă rupte deasupra capului miresei şi aruncate de nănaşă nuntaşilor ca hrană sacră, obiceiul vechi de a păstra cămaşa de mire sau mireasă, odăjdii care au învelit trupurile pasager divine la nuntă, pentru înfăşarea copilului la naştere, îmbrăcarea lor pe patul morţii; obiceiul contemporan de a scrie pe talpa pantofului de mireasă numele prietenelor pentru a le grăbi căsătoria.
După consacrarea rituală prin colăcărie şi cununie, mirii erau iniţiaţi ce au de făcut prin împerecherea, în timpul nunţii, a unor substitute ale masculinităţii (bradul, steagul, toiagul, băţul înflorat) cu cele ale femininităţii (colacul, mărul, talerul miresei, cununa).
