DATINI, OBICEIURI, CREDINŢE POPULARE – PAPARUDA, ZEIŢĂ PLUVIOMETRICĂ

Paparuda, zeiţă pluviometrică invocată de ceata feminină pentru a dezlega ploile în zilele caniculare ale verii, este înrudită cu zeul indian Rudra, stăpân al fenomenelor meteorologice. Pe teritoriul României, Paparuda poartă mai multe denumiri zonale: Păpăluga, Păpăruga, Bărbăruţă, Peperuie, Dodoloaie, Dodoluţă, Mătăhulă.

Iniţial, obiceiul se desfăşura la o dată fixă din preajma echinocţiului de primăvară. Ulterior, sub presiunea creştinismului a fost împins în a treia joi după Paşte, iar în vremurile recente a devenit un obicei ocazional, practicat vara, la apariţia secetei.

În credinţele populare, Paparuda este închipuită ca „o sfântă înaltă şi subţire“, „o zeiţă“ care „diriguieşte ploile“, „sparge“ sau „urneşte norii“, „o femeie care umblă cu ploile“.

În colindul cu Paparuda, rolul ceremonial şi ritual al zeiţei pluviometrice era jucat de o fetiţă sau o fată nemăritată, un băieţel sau un flăcău, o femeie gravidă. Aceasta îmbracă întotdeauna costumul specific alcătuit din frunze de boz, brusture, mai rar în frunze de alte plante, la o fântână sau pe malul unei ape (râu, pârâu, lac, iaz). Uneori, îşi împodobeşte capul cu flori sau coroniţe din flori. Izolat, poartă în mână o cruce din lemn. Paparuda joacă, se desfată în admiraţia alaiului său divin şi este întâmpinată cu respect pe la casele din sat.

Ceremonialul cuprinde trei secvenţe rito-magice.

Naşterea zeiţei: momentul este contituit dintr-o succesiune de alte momente: alcătuirea cetei sau alaiului Paparudei din persoane pure, de obicei fetiţe sau fete nemăritate; alegerea persoanei care va juca rolul personajului sacru, Paparuda; confecţionarea măştii sau a costumului vegetal din frunze de boz, brusture sau din alte plante; îmbrăcarea cu costumul vegetal, de obicei pe trupul gol; împodobirea cu flori sau coroniţe din flori.

Urmează desfătarea zeiţei: pornirea alaiului alcătuit din Paparudă şi ceata sa divină pe uliţele satului pentru a vizita fântânile şi gospodăriile oamenilor; dansul executat de Paparudă pe o melodie simplă, cântată şi ritmată de participanţi prin bătaia palmelor; udarea Paparudei şi a alaiului său cu apă, uneori cu lapte sau zer; primirea darului (alimente, bani, vase de lemn). Textul Paparudei invocă, prin formule poetice, ploaia şi, uneori, efectul practic aşteptat, roadele bogate, urări de sănătate şi referiri la darurile ce la va primi de la gazdă.

La final, moartea şi ritul funerar: dezbrăcarea măştii vegetale, de obicei pe acelaşi loc unde a fost îmbrăcată (râu, pârâu, lac, fântână); depunerea în apă a măştii vegetale; petrecerea cu cântece de Paparudă a „mortului“ dus de apa curgătoare; scalda rituală a membrilor care au alcătuit ceata; împărţirea darurilor şi, uneori, ospăţul funerar. Obiceiul a fost atestat în diferite stadii de evoluţie pretutindeni la români. în secolul al XX-lea a fost preluat, în unele zone, de ţigani ca sursă de câştig.