ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT

Cel mai nou volum de poezie scos la Editura NONA este ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT, creaţie literară a cunoscutului, pentru nemţeni, cantautor de la Taşca, Mihai Marius Coşerariu.

Volumul de faţă se compune din două secţiuni, PĂMÂNT, respectiv, CER, denumite sugestiv pentru conţinutul tematic al versurilor.

În prefaţa semnată de reputatul critic literar Cristian Livescu, intitulată  Mihai Coşerariu, „trubadurul inimilor frânte”, se găseşte scris: Cu totul natural, în debit spontan, convins că fiecare clipă îşi merită gloria trăirii, versifică Marius Mihai Coşerariu (n. 29 oct. 1973, Tupilaţi, jud. Neamţ), autor care şi-a luat talentul în serios fără grăbire, abia la 42 de ani, printr-un volum de poezie şocant în titlu, „Să goneşti fiara din suflet”, Crigarux, 2015. (…) Scrie apăsat, cu poftă, cu năduf, cu patimă… Se consideră poet şi trubadur totodată, pentru că multe dintre poemele sale devin cantabile, în genul folk, prin unduirea strunelor de chitară. Când l-am cunoscut, era încredinţat că poezia nu poate schimba lumea, dar o poate îndrepta, ameliora, înnobila, punând-o pe gânduri, invitând-o la meditaţie, la visare, de tratat cu ea „durerea ce apare din senin”. Mai spune undeva, într-o profesiune de credinţă, că se consideră mesagerul speranţei, şi – ca orice menestrel la curţile dorului – că vrea să-şi bucure semenii cu stihuirile sale.

Ecouri din Coşbuc şi Adrian Păunescu, dar şi afinităţi cu poezia basarabeană de angajament social, cu Grigore Vieru şi Nicolae Dabija în frunte, ar aşeza firesc lirica lui Coşerariu într-o companie durabilă. Într-adevăr, e de admirat la el intensitatea afectivă, impulsul confesiv, vocea directă, gravă, severă, uneori tăioasă, dominând cu luciditate fluxul verbal.

Volumul Între Cer şi Pământ (2021) preia temele de patos din ciclurile anterioare – iubire, ţară, neam, credinţă, adevăr, lumină, dor –, cu sporită atenţie pe expresivitate. Cartea are două registre distincte – unul dedicat virtuţii, iubirii, idealităţii, altul, în tuşe îngroşate, privind critic spre viaţa şi istoria la zi. Monologul capătă scânteieri mesianice, treabă pe potriva barzilor adevăraţi, care îşi iau în serios menirea, prin unda socială a ieşirii la rampă. (Cristian Livescu)