După trei luni de Câşlegi, pe 14 noiembrie, se lăsa sec de Dulcele Toamnei sau de Postul Crăciunului, postul propriu-zis începând pe 15 noiembrie. De obicei, postul acesta era precedat de trei sâmbete ale morţilor, Postul Crăciunului fiind unul din cele patru posturi ale anului. Despre aceste posturi se credea că sunt cei patru stâlpi care ţin pământul, aceşti stâlpi stând, la rândul lor, pe un peşte adormit.

Postul Crăciunului s-ar ţine, potrivit bucovinenilor, în cinstea Maicii Domnului, deoarece Maica Domnului este cea care i-ar fi poruncit bătrânului Crăciun să ţină cu asprime acest post, drept pedeapsă pentru că i-a tăiat mâinile Crăciuniţei. Chiar şi altădată, Postul Crăciunului era considerat mai puţin sever decât alte posturi, în acest post exista, din punct de vedere al petrecerilor, numeroase „oportunităţi”, acum deschizându-se sezonul şezătorilor, începând a se organiza cetele de colindători şi mascaţi, toate prilejuri de voie bună şi veselie.

Atât Postul Paştelui, cât şi Postul Crăciunului, erau precedate pe vremuri de Lăsatul sau Lăsata Secului, în cazul de faţă, ziua dinaintea începerii postului se numea Lăsatul Secului de Dulcele Toamnei.

Lăsatul Secului presupunea că în noaptea de 13 spre 14 noiembrie sau în ziua de 14 noiembrie se organizau, mai ales între rude, mari petreceri „cu puşti şi pistoale, cu mâncare şi băutură , după petreceri, toate oalele se puneau cu gura în jos pentru ca duhurile rele să nu se furişeze în ele, crezându-se că acest timp este prielnic acţiunii acestor duhuri. Rămăşiţele de la masă se adunau la un loc şi pe 15 noiembrie se aruncau afară spre răsărit, femeile rugându-se ca păsările cerului, mai ales vrăbiile, să nu le strice ogoarele.

În ziua Lăsatului Secului exista obiceiul ca fiecare să mănânce un ou pentru a fi gras şi rotunjel ca oul. Un alt obicei cerea ca atunci când un copil strănuta, oamenii din preajmă să-i dăruiască o vită oarecare spre a avea, se zice parte şi noroc la vite.

(Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)