Aflăm, prin intermediul culegătorului Jean Nicolaescu, care a publicat în 1922 legenda de faţă că, demult, de la începutul lumii, Dumnezeu umbla pe pămînt şi ca să nu-i fie urât, lua şi pe Sfântul Petre cu el. Într-o iarnă, mergeau amândoi printr-o câmpie. Şi cum mergeau ei aşa, hop, un şerpuleţ înaintea lor, îngheţat în zăpadă. Da’ nu era şarpe adevărat, ci era Scaraoţchi cari vrea să încerce pe Dumnezeu, să vadă ce-o face. Lui Dumnezeu i se făcu milă de el şi îl luă aşa îngheţat şi-l băgă în sân, să se dezmorţească. Şarpele, cum a dat de căldură, cum s-a dezgheţat şi hap, îşi înfige colţii cu venin în carne şi apoi ţâşti afară. S-a dus de nu s-a mai văzut. Sfântul Petre s-a uitat la Dumnezeu şi Dumnezeu la Sfântul Petre.

— Vezi, Petre, şarpele afurisit ? Îi făcui bine şi m-alesei cu rău.

Şi zicând aşa, se apleca şi stoarse jos tot sîngele amestecat cu venin. Puse apoi un semn şi merseră mai departe. Asta fusese cam prin ghenarie, când crapă lemnele şi pietrele de ger.

Cam pe la mijlocul verii, Dumnezeu l-a luat pe Sfântul Petre şi s-a dus iar prin lume, ca să vadă ce mai este pe aici.

După ce au colindat ce-au colindat, s-au dus iar prin câmpia prin care trecuseră iarna.

Acolo, Dumnezeu îl întrebă pe Sfântul Petre :

— Mai ţii minte, Petre, locul unde m-a muşcat şarpele astă-iarnă, de-am stors sângele cu venin ?

— Poi taman aici, la semnul ăsta, Doamne, da’ uite ce buruiană cu foi late a răsărit!

— Tocmai asta vreau să-ţi spun, Petre. Vezi tu? Buruiana asta blestemată are să se cheme tutun şi are să-l tragă oamenii în piept. Dar are să fie o rea pacoste pe capul lor.

Şi aşa este, măi taiculiţă, ce rea pacoste e tutunul ăsta, pe capul ălor de-1 tot suge ca pe-o bomboană, cari el la început e niţel dulce, fiindcă are în el sînge de-al lui Dumnezeu, dar îţi lasă în plămâni numai amărăciune şi venin, căci în el e veninuil diavolului.