La trecerea de la vară la toamnă, Calendarul popular păstrează amintirea morţii şi renaşterii Zeiţei-Mumă peste care Părinţii Bisericii creştine au suprapus moartea (Adormirea) şi naşterea Fecioarei Maria. Prin inversarea evenimentele care deschid şi închid viaţa Sfintei creştine, mai întâi moare (15 august) şi apoi se naşte (8 septembrie), Biserica creştină a preluat, de fapt, modelul preistoric: moare mai întâi reprezentarea mitică ajunsă la vârsta senectuţii, în cazul de faţă Sântămăria Mare, şi apoi se naşte Sântămăria Mică.

Deşi textele religioase îndeamnă să ne bucurăm la naşterea Fecioarei Maria (8 septembrie): „Să trâmbiţăm duhovniceşte…”, „Ioachim se veseleşte şi Ana prăznuieşte. (…) Să dănţuiască toată făptura, să se veselească şi David…”, românii întâmpină cu mai multă bucurie celebrarea morţii Născătoarei de Dumnezeu (15 august): Sântămăria Mare.

Fecioara Maria este identificată în Panteonul românesc sub mai multe denumiri: Sântămăria Mare, Sântămăria Mică şi cu sinonimele lor, Maica Precista, Precista Mare şi Precista Mică. Importanţa calendaristică a Sântămăriei Mari este subliniată de postul de două săptămâni care o prefaţează (1-14 august), de pelerinajele organizate la mănăstirile cu hramul său, de deschiderea unui important sezon de nunţi (16 august – 14 noiembrie), de începerea târgurilor şi iarmaroacelor de toamnă, de praznicele de pomenire a morţilor şi pomenile date pentru cei în viaţă.

Acum se încheia văratul oilor la munte, cum spune zicala „La Sântămăria Mare/ Tulesc oile la vale!”, bărbaţii îşi schimbă pălăria cu căciula, se interzice scăldatul în apa râurilor spurcată de cerb şi dormitul pe prispa sau în târnaţul casei, se angajau paznicii la vii şi se luau măsuri de protecţie magică a podgoriilor împotriva păsărilor, începea „bătutul” (culesul) nucilor. (Ion Ghinoiu, „Calendarul ţăranului român”)