Tehnica de legare a plutelor de diverse categorii prezintă un deosebit interes pentru cunoaşterea aspectelor etnografice particulare regiunii în care plutăreau şi locuitorii din satele zonei Bicaz. Plutele erau formate din una, două sau mai multe căpătâie (acestea erau denumite şi table, iar la unele categorii de plute – dulapuri, dulăpaşi şi racle), în funcţie de lungimea şi grosimea lemnului.

Pe Bistriţa se plutăreau şi plute cu două căpătâie şi anume cele de ghile, grinţ cu două muchii, taftaluci ciopliţi, butuci, precum şi cu trei căpătâie – plute de raeluţe şi bocuri, iar cu patru sau cinci căpătâie plutele de butuci mai scurţi. De regulă, plutele erau mici, formate dintr-un singur căpătâi sau două, iar mai rar din trei. În cazurile în care plutele erau formate din trei table, plutaşii din zonă numeau prima tablă buzari, următoarea mijlocari iar cea din urmă curari.

Tehnica de legare a plutelor de lemne rotunde se deosebea de cea a plutelor din lemne fasonate. Plutele formate din lemne rotunde erau legate într-o tehnică arhaică. Fiecare plută era alcătuită dintr-un număr precis de lemne. Tehnica de legare a plutei se caracteriza prin faptul că în partea dinainte a plutei lemnele se fixau prin chingi, bătute cu cuie de lemn ; chinga – un lemn lat de aproximativ 20 cm – se cosea transversal la baza plutei cu cuie de lemn; pe ea, ori alături, se băteau în găuri făcute în lemn răstaiele pentru jug şi tiuzurile pentru cârmă.

Numărul chingilor varia la diverse categorii de plute: la cele grele, formate dintr-un singur căpătâi cum sunt, de pildă, plutele de galioane şi catarguri se puneau câte trei chingi, iar după cum precizau unii plutaşi din zonă, uneori se băteau alături până la 5—6 chingi, pentru ca să nu se spargă uşor pluta.

Dacă buzarul se lega numai în chingi, partea din spate a căpătâiului se lega în mai multe feluri. Plutaşii de pe Valea Bistriţei făceau legătura capetelor groase ale lemnelor cu gânj: borteau găuri în lemn cu sfredelul, introduceau în ele gânjul şi îl fixau acolo, bătând un poinoc, adică un cui de lemn.

Lângă argele, se puneau aripile, lemne lungi care apărau buza tablei din spate la coturile râului. Către mijlocul plutei se puneau doi gânjari, care se legau de tabla din urmă cu ajutorul unui gânj, iar mai recent cu un cablu. Gânjarii sunt mai scurţi decât aripile. Dacă pluta avea mai multe table, fiecare se lega în felul descris, în afară de curar, care avea numai argele. La buzari se punea cârma: se dăltuiau borte la buza lemnului şi se cosea chingile sau chinga cu cuie de fag. Între două chingi din faţă se fixa în răsteie jugul. Lângă răsteie, în două borte, se fixau şi două huzuri în care se introducea cârma. Aceasta se sprijinea pe fălcele. Cârma se compunea din condei, un lemn de brad tânăr, lung de circa 2-3 metri, şi din leafă. Cu ajutorul ei, cârmaciul dirija mersul plutei. În trecut, la plute se punea cârmă şi în partea din spate a plutei.

În aceeaşi tehnică se legau şi aşa-numitele plute cu mânzoci. La marginea plutei se aşezau lemne lungi. Lângă ele se punea un lemn scurt la buzari şi se anexa de acesta un butuc care se numea mânzoc. Se făcea o gaură în partea de dinapoi a lemnului scurt de la buzari şi o altă gaură în botul mânzocului; în ambele găuri se bătea câte un poinoc şi se împleteau apoi gânjuri de nuiele în jurul acestor două poinoace. 

Sursa, „Etnografia Văii Bistriţei, Piatra-Neamţ, 1973