Ion Coman s-a născut pe 26 august 1925, la Pocreaca, Iaşi. Deşi a absolvit studii sumare, s-a dovedit a fi un bun organizator. Funcţii: director al teatrelor din Bacău şi „Constantin Tănase”, Secţia din Piatra-Neamţ a Teatrului de Stat Bacău (1959), T. T. din Piatra-Neamţ, unde se va dovedi un priceput în aducerea tinerilor actor, („generaţia de aur” a T. T.), regizori, scenografi şi dramaturgi.

A organizat prima ediţie a Festivalului de Teatru pentru Copii şi Tineret (1969) şi primele deplasări ale Teatrului Tineretului în străinătate.

***

ION COMAN – CTITORUL

La începutul anului 1959 sosea la Piatra-Neamţ un tânăr, sfrijit, pipernicit, îmbrăcat într-un costum bleu-marin cu nasturi nichelaţi, înfăşurat într-un balonseide de aceeaşi culoare, tuns scurt, având pe cap o pălărie tip «Humphrey Bogart», cu borul din faţă lăsat mult jos. Aceeaşi pălărie «Bogart» o va purta toată viaţa, ca şi «balonul», de care nu se va despărţi decât iarna, când va purta un palton mare, greu, cu cordon cu cataramă metalică lată. (Alexandru Lazăr – ION COMAN sau mitul Teatrului Tineretului, Editura Nona, Piatra-Neamţ, 2003)

Acest tânăr avea gânduri mari. Îşi dorea să realizeze pe plan cultural ceea ce doar în Bucureşti se întâmpla: o viaţă teatrală efervescentă. Cu piese multe şi de calitate, cu actori tineri, plini de elan, cu regizori şi scenografi plini de imaginaţie şi îndrăzneţi în gândire.

Sosirea la Piatra-Neamţ a personajului nostru va constitui un moment de cotitură, de nou început în istoria teatrului pietrean. Eroul acestor rânduri se numeşte Ion Coman şi este directorul Secţiei Piatra-Neamţ a Teatrului de Stat din Bacău.

Spre finalul lunii august a anului 1925, într-o familie săracă, venea pe lume Iacoby Cohn. Chiar dacă tatăl era meseriaş, restaurator de mobilă, Iacoby, împreună cu mama şi cu încă un frate şi o soră, o duceau greu. Era nevoit, pentru a supravieţui, să facă diverse munci mărunte – „umpleam sifoane şi le duceam pe la casele oamenilor, căram lapte, iaurt de la ţară şi le aduceam la Iaşi, culegeam struguri, făceam munci mărunte, de ziler”.

Zilele grele ale celui de al doilea război mondial, prigoana care se răspândise şi se generalizase împotriva evreilor, au făcut ca mulţi dintre aceştia să-şi schimbe numele. Aşa s-a întâmplat şi cu Iacoby Cohn, care, la şaisprezece ani devenea Ion Coman.

Drumurile dese la Iaşi au făcut ca adolescentul Ion Coman să se stabilească pentru o vreme în capitala moldavă. Contactul zilnic cu oamenii muncii, spiritul său organizatoric şi caracterul de luptător, toate acestea au contribuit la formarea, poate fără vrerea sa, a unui veritabil sindicalist. Anii de după încheierea celui de-al doilea conflict mondial constituiau perioada unor frământări sociale şi ideologice. Apunea o lume, se năştea o alta. În care, Ion Coman lucra, alături de alţi tovarăşi de-ai săi, la editarea unor ziare muncitoreşti.

Contactul direct cu lumea culturală, iniţial a Iaşiului, apoi a Bucureştiului, l-a apropiat pe tânărul Ion Coman de artiştii ţării. Unii aflaţi la apusul carierei, încercând să se obişnuiască cu noile condiţii sociale, alţii în plină ascensiune. Pentru fiecare dintre ei, omul de la sindicat căuta soluţii de îmbunătăţire a traiului, fiindcă era conştient că un artist care scapă de grija lipsei unui cămin propriu poate oferi mult mai mult din talentul cu care era înzestrat decât un altul cu un noian de probleme personale pe cap. Ajunsese până acolo încât, pentru mărirea lefurilor actorilor ajunsese să se lupte cu oricine i se opunea, cu regiunea, sau chiar cu ministerul finanţelor! E posibil ca un lucrător de la cooperaţie să aibă de trei ori salariul unui actor?!, era adeseori auzit spunând în confruntarea cu cei care i se opuneau.

Destinul său profesional avea să-l trimită, în 1953, pe Ion Coman din nou în Moldova. Ca director la Teatrul de Stat de la Bacău. Activitatea sa managerială de aici avea să-i aducă o idee revelatoare. Primenirea, la un moment dat, cu un număr de proaspăt absolvenţi a efectivului trupei băcăuane a dus la o înviorare a activităţii scenice. Noile montări aveau un suflu nou, iar directorul Ion Coman a ajuns să viseze la un teatru în care să activeze numai tineri. Un teatru al tineretului.

Acest vis, care i se fixase deja în minte, avea să beneficieze de o conjunctură favorabilă. Anume, aceea a înfiinţării, în anul 1957, în cadrul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (I.A.T.C.) a Studioului de teatru, cunoscut ulterior ca Studioul „Casandra”. Am fost invitat chiar la deschiderea Studioului, avea să rememoreze peste ani Ion Coman. Primele spectacole – „Plicul”, „Domnişoara Nastasia”, „Vicleniile lui Scapin” şi „ Peer Gynt” – l-au fascinat. Toate constituiau pentru mine nişte evenimente. Era acolo atâta talent şi tinereţe, atâta artă şi bucurie, încât după spectacole m-am dus la moş Costache Antoniu, pe care-l cunoşteam de la Iaşi, şi i-am cerut pur şi simplu să-mi dea spectacolele la Bacău. Moş Costache a rămas uimit. «Păi, dacă ţi le dau ţie acolo, aici cine mai joacă? Nu, drăguţă, dacă e pe aşa, atunci ei să meargă undeva şi să facă un teatru al lor, cu profesorii lor, cu spectacolele lor.» Am meditat mult la vorbele sale şi nu m-am lăsat până n-am rezolvat problema promoţiei 1957. Rezolvarea a fost că m-am luptat pe plan local şi am înfiinţat la Piatra-Neamţ o secţie de teatru a Bacăului. Şi pentru că nu puteam să o conduc tot eu, l-am adus de la Iaşi şi l-am numit şef al nou înfiinţatei secţii pe cel mai bun şi mai competent actor, Paul Varduca.

Aşa avea să se închidă triunghiul moldovenesc al carierei profesionale a lui Ion Coman – Iaşi, Bacău, Piatra-Neamţ – carieră profesională având baza solidă a anilor petrecuţi prin sindicatele bucureştene.

Ion Coman era – a dovedit-o în fiecare an de directorat al său – un fin psiholog. Audiţiile de la „Casandra” la care participa îl ajutau să recunoască, încă din primii ani de studenţie, viitoarele stele ale teatrului românesc. Apoi, era ajutat şi de relaţiile pe care şi le făcuse în lumea de sus a partidului, astfel încât orice cerere de a sa de repartiţie la teatrul condus de el a actorului X sau a actriţei Y era de nerefuzat.

Pe această temă, aceea a ochirii şi direcţionării către Moldova a celor mai buni absolvenţi de Institut, avea să se işte şi un mic conflict cu omologul său de la Timişoara, cel care, în toiul unei dispute, l-a denumit pe Ion Coman drept geambaş de actori. Sintagmă pe care viitorul director al teatrului pietrean şi-a asumat-o tot timpul vieţii. Da, sunt geambaş de actori! Da’ ce actori! Mă mândresc cu ei fiindcă sunt tineri şi talentaţi!

Prima stagiune a Teatrului Piatra-Neamţ, secţie a Teatrului de Stat Bacău, cea din 1958 – 1959, îi aduna pe scândura vechii scene pe Florin Piersic, Radu Voicescu, Cosma Braşoveanu, Dumitru Chesa, Gheorghe Popovici Poenaru, George Motoi, Nicoleta Sonea, Zoe Muscan Dragomirescu, Ion Teodorescu, Leopoldina Bălănuţă, Vera Lazăr, Victor Radovici, Constantin Constantin, Atena Zahariade, Mihai Dogaru, Valentin Plătăreanu, Lucia Mureşan, Ica Matache, Virgil Marsellos, Ioan Ghişe, Iarina Demian, Nae Mazilu, Alexandru Lulescu, Vasile Ichim, Cornel Nicolescu, Alexandru Polizu. Aceasta era prima garnitură a trupei unui teatru care avea să facă istorie.

În succesul teatrului pietrean, directorul Ion Coman a fost ajutat de colaboratorii săi. Cel mai important om din interior a fost Eduard Covali. Apoi, adus special de la Bucureşti pentru a-i fi sfătuitor apropiat, Moni Ghelerter, reputat profesor şi om de teatru, s-a făcut util tânărului director. De altfel, întrebat odată de un ziarist „de la centru”, de la organul de presă al partidului, „Scânteia”, dacă este singur în munca sa, Ion Coman avea să răspundă: teatrul de calitate se face cu actori buni, cu regizori buni şi cu pictori-scenografi buni. Rămâne ca directorul să-şi înlocuiască actorii pe care-i pierde cu alţii la fel de buni şi să perfecteze noi acorduri cu colaboratorii săi.

Aşa poate fi rezumat crezul primului director al teatrului din Piatra-Neamţ.

După cum afirma Ion Coman, actorii tineri şi buni veneau aici, dar, tot la fel de repede şi plecau. Îi chema scenele bucureştene. A fost cazul lui Florin Piersic, cel care după un singur an la Piatra-Neamţ s-a întors în Capitală. Cam tot la fel au stat lucrurile şi cu Iarina Demian, George Motoi, Lucia Mureşan, Alexandru Lulescu, Valentin Plătăreanu. Ei vor fi înlocuiţi cu alţi tineri actori talentaţi. În seria a doua venită la Piatra-Neamţ de la Bucureşti (1959) se regăseau Ileana Stana Ionescu, Adria Pamfil Almăjan, Andrei Ionescu, Tatiana Sireteanu. Apoi, rând pe rând, în anii ce au urmat, trupa a fost completată cu Traian Stănescu, Candid Stoica, Alexandru Lazăr (1961), Ion Fiscuteanu (1962), Dionisie Vitcu, Virgil Andriescu, Virgil Ogăşanu, Ştefan Radoff, Traian Pîrlog (1964), Florin Măcelaru, Theodor Danetti, Olga Bucătaru, Cornel Nicoară, Boris Petroff (1965), Mihai Dobre, Mitică Popescu, Constantin Cojocaru (1966), Carmen Galin, Corneliu Dan Borcia, Elena Caragiu (1967), Hamdi Cerchez, Eugenia Balaure, Valentin Uritescu (1968), Constantin Ghenescu (1969), Sybila Oarcea, Ion Muscă, Eugen Apostol (1970).

Regizorii cu care lucra Ion Coman erau şi ei tineri. Şi la fel de talentaţi precum actorii din trupă. E suficient să-i amintim aici pe Andrei Şerban, Zoe Anghel Stanca, Ion Cojar, Radu Penciulescu, Cornel Todea, Dinu Cernescu, Lucian Giurchescu sau Radu Negri. Practic, actorii creşteau împreună cu regizorii, iar aceştia căpătau faimă lucrând cu trupa de la Piatra-Neamţ.

În aceste condiţii, ale muncii riguros organizate şi bine făcute, marile succese ale tânărului colectiv de la Piatra-Neamţ nu au întârziat să apară. Un prim mare succes a fost montarea textului Ecaterinei Oproiu, Nu sunt Turnul Eiffel, în regia lui Ion Cojar. Atunci, în 1965, la Festivalul Naţional de Teatru, acest spectacol cucerea laurii pentru cea mai bună piesă a festivalului (Marele Premiu), pentru cea mai bună piesă din dramaturgia naţională (Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă), pentru cea mai bună regie, pentru cel mai bun actor (Virgil Ogăşanu) şi pentru cea mai bună scenografie (Adriana Leonescu)!

Modest din fire, Ion Coman nu se împăuna niciodată cu succesele trupei. Pentru el importante erau condiţiile în care lucrau artiştii. Mai precis, satisfacerea lor. Eu nu sunt un cunoscător într-ale artei, obişnuia să spună. Eu sunt cunoscător la actori. Eu pe ei îi cunosc şi-i apreciez, pentru că ei îmi fac teatru. Eu le cer totul şi ei îmi dau totul. Şi asta pentru că eu nu le-am înşelat aşteptările.

Ion Coman a fost creatorul teatrului tinerilor din Piatra-Neamţ. L-a visat. L-a dorit. Şi l-a imaginat în detaliu. Iar apoi s-a zbătut să creeze toate condiţiile ca instituţia în sine să fiinţeze şi să funcţioneze. Destinul, se pare, i-a mulţumit, făcând în aşa fel încât teatrul din Piatra-Neamţ să se şi cheme Teatrul Tineretului.

Preluând o idee a lui Andrei Şerban, poate că fiecare dintre noi, păşind pragul T. T.-ului, ar trebui să ne gândim, fie şi un moment, la Ion Coman, omul căruia, în fond, îi datorăm această instituţie.