PETRU CIMPOEŞU (20 ianuarie 1952, Vaslui), prozator. Fiul Aureliei (n. Lazăr) şi al lui Sterea Cimpoeşu, ţăran. A urmat liceul la Vaslui, absolvit în 1971, şi a făcut studii superioare la Institutul de Petrol şi Gaze din Ploieşti, devenind inginer în 1976.
A avut continuu, la Bacău, activitate profesională în specialitatea în care s-a format. Preocupărilor literare li se datorează, în afara scrisului propriu, activitatea de coordonator de cenacluri (din Moineşti şi din Bacău).
Debutul în presă, în „Ateneu”, cu proză scurtă, a avut loc în 1983. Cea dintâi carte, „Amintiri din provincie”, apare în 1983. A colaborat cu proză şi publicistică la „Ateneu”, „Tribuna”, „Familia”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Caiete botoşănene”, Suplimentul literar-artistic al „Scânteii tineretului, „Contrapunct”, „Arc”, „Aurora”, „Cronica” şi la ziarele „Steagul roşu” (Bacău), „Dreptatea” (Bacău), „Monitorul”, „România liberă”.
Volumul de debut, „Amintiri din provincie” (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), grupează mici nuvele şi povestiri în care viaţa cotidiană, aşa cenuşie, din diferite medii este observată din unghiul din care poate fi dezvăluită doza de pasiune, de fantastic, de „absurd”, de inexplicabil pe care o comportă.
Primul roman al lui Petru Cimpoeşu, „Firesc” (1985, Premiul Uniunii Tineretului Comunist), e compus din două părţi cu statut diferit sub raport naratologic: un jurnal (jurnal de o zi, de fapt confesiunea retrospectivă a unui personaj) şi un text cu narator impersonal, scris la persoana a treia. Romanul e reprezentativ pentru proza înregistrării minuţioase a detaliilor vieţii de zi cu zi şi a micilor reflecţii pe care le suscită.
Dintre atributele optzecismului, Petru Cimpoeşu privilegiază autenticismul, cultivând investigarea cotidianului. Abordarea nu e însă nicidecum minimalistă: personajul-diarist, apoi naratorul auctorial, disecă fenomenalul, fac psihologie discursivă, verbalizează, interpretează şi semantizează cotidianul.
În „Erou fără voie” (1994, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), un scriitor îi cere unui personaj „real”, care a supravieţuit, mutilat, unui grav accident, să scrie un roman despre această experienţă şi împrejurăriloe în care a avut loc. Procedeul e „preluat” de la Camil Petrescu, dar e practicat pe o „bază teoretică” înnoită, proprie prozei anilor ’80.Personajul, aşadar, colaborează cu „Autorul”, iar versiunile lor despre aceleaşi evenimente sunt deseori contradictorii, divergente, oricum diferite. Consideraţiile de naratologie, de teorie a literaturii dublează consistent expunerea fragmentară şi destructurată cronologic.
Rămânând fidel unei discreţii deja caracteristice, într-o formulă mai puţin „ţipătoare” decât cele alese de alţi optzecişti şi nouăzecişti, Petru Cimpoeşu a dat prin „Povestea Marelui Brigand” (2000), unul dintre solidele romane postmoderne din literatura română.
Mai „uşor de citit” decât precedentul, „Simion liftnicul” (2001, Premiul Uniunii Scriitorilor din România) pare destinat unui public mai larg, ceea ce nu înseamnă că autorul ar fi făcut vreun rabat estetic. E un „roman de imobil”, dar şi un „roman al perioadei de tranziţie” (anii ’90 ai secolului al XX-lea), prezentând o largă deschidere spre cele mai acute probleme ale actualităţii.
SCRIERI (selecţie): „Amintiri din provincie” (Iaşi, 1983), „Firesc” (1985), „Erou fără voie” (Bacău, 1994), „Un regat pentru o muscă” (Botoşani, 1995), „Povestea Marelui Brigand” (Cluj-Napoca, 2000), „Simion liftnicul” (2001).
(Academia Română – Dicţionarul General al Literaturii Române, C/D,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, pp. 220-222)
