În trecut, ciobanii alcătuiau grupuri sociale de 15-20 de oameni, desprinse şi izolate de comunităţile săteşti, care trebuiau să facă faţă tuturor vitregiilor naturii. Cunoştinţele lor despre meteorologia, astronomia, etnobotanica, medicina populară erau impresionante. Viaţa singuratică a păstorilor, legată mai strâns cu natura înconjurătoare decât cu oamenii de la poalele munţilor, se întrerupea brusc la mijlocul sezonului pastoral, la Sântilie (20 iulie), când proprietarii oilor şi nevestele ciobanilor urcau la stâne pentru miţuitul mieilor, tunderea mieilor fătaţi primăvara.

Dacă oile şi berbecii se tundeau în sat, înainte de urcarea lor la stână, între Sângeorz şi Arnindeni, mieii se tundeau la stâne, la miezul verii pastorale. Era o activitate practică, dar şi o întâlnire mult aşteptată de ciobani cu soţiile şi drăguţele lor.

Dacă la stânele din Marginimea Sibiului şi Ţara Oltului de la Nord de Carpaţi femeia a ajuns, începând din secolul al XlX-lea, să răspundă ca băciţă de treburile stânei, pe latura sudică a munţilor, ciobanii nu aveau voie să coboare în sat şi nici să fie vizitaţi de partea  femeiască până la Sântilie. Pentru prosperitatea turmei, ei trebuiau să rămână curaţi şi să nu vadă trup de femeie. Se spunea că „până la Sântilie femeia n-are ce căta în urmă de oaie”.

În unele zone, ciobanii tineri coborau în sate la Sântilie ca să-şi bage drăguţele în horă. Cu o zi înainte de această sărbătoare făceau cadou fetelor iubite câte o furcă de tors sau o cocuţă de caş frumos modelată, simbol al afecţiunii şi intenţiilor de căsăstorie. (Ion Ghinoiu)