Numită și Sărbătoarea Tâlharilor sau Sărbătoarea Hoţilor, Sărbătoarea Sfântului Mina era una dintre acele zile rare în care oamenii, mai ales prin mijloace magice, încercau să se pună la adăpost de acţiunile tâlharilor şi hoţilor. Sfântul Mina, unul din cei trei sfinţi comemoraţi pe 11 noiembrie în calendarul creştin-ortodox, îndeplinea orice rugăciune nu numai celor care aveau de pătimit de pe urma hoţilor, ci şi chiar pe acelea adresate chiar de hoţi. E drept, hoţii se adresau cu rugăciuni speciale şi unui alt patron al lor, e vorba de Sfântul Neculai, despre Sfântul Mina crezându-se că este, mai ales, descoperitorul răufă­cătorilor, îndeosebi al hoţilor şi ucigaşilor!

Este motivul pentru care puţinele biserici cu hramul acestui sfânt erau şi încă mai sunt pur şi simplu luate cu asalt pe 11 noiembrie, în special femeile obişnuind să lipească lumânările pe sfeşnice cu capătul care se aprinde. Sperau că astfel vor întoarce de la casele lor inimile făcătorilor de rele, întocmai cum au întors ele lumânările. La fel procedau şi fetele dornice de măritiş, crezând că lumânările vor face inimile flăcăilor dragi să se întoarcă spre ele.

Se mai obişnuia să se depună bani şi odoare în schimbul unor acatiste speciale pentru măritişul altora, pentru blesteme, învrăjbiri sau chiar pentru moarte de om, toate având însă conotaţii vindicative.

Multe și diverse erau practicile strămoșilor noștri, izvorâte din credințele populare. Pe vremuri, existau reguli stricte cu privire la furat. Astfel, nimeni nu fura sâmbăta şi duminica, obiectele de fiind, de obicei, evitate de către hoţi. Cei care mergeau la furat trebuiau să aibă asupra lor o mână de om sau de copil mort ori măcar degetul cel mic al mortului sau lumânarea pe care a ţinut-o între degete mortul. Alţi hoţi obişnuiau să ia cu ei câţiva dinţi sau ciolane de la un mort ori iarba fierului sau a tâlharului, cu acestea asupra lor înconjurând „obiectivul” vizat, unii martori relatând că toţi ai casei, inclusiv câinii, adormeau ca … morţii! Dacă se întâmpla ca în timpul furtului să se audă un nechezat de cal, hoţii renunţau să-şi mai facă treaba. În schimb, dacă răgea o vacă, se putea „opera” în voie, acesta fiind semnul că totul decurge conform graficului!

O altă regulă strictă privea femeile însărcinate, acestea neavând voie să fure absolut nimic, altfel copilului născut îi ieşeau pete pe trup. Pruncului nou născut nu trebuia să i se taie unghiile şi părul vreme de un an de zile, altfel ajungea hoţ când se făcea mare, putând fi recunoscut, se spune, după gropiţele din obraji.

Dacă nu se respectau toate aceste reguli, se putea întâmpla precum în versurile următoare: „Când eram de-o săptămână / Furam ceapa din grădină. / Când eram de-o lună, două / Furam cloşca de pe ouă. / Iar când eram de doi, trei ani / Mă-nvăţam a fura cai!” Sau se înmulţeau cei cărora le plăcea proverbul: „Ce-i al tău strânge şi ce-i a altuia nu lăsa”.

Unele lucruri, spre a fi folositoare, trebuiau neapărat să fie furate, prin acest furt, de natură rituală, lucrurile respective devenind oarecum sacre. Dacă obiectele furate aparţineau unor persoane considerate speciale (popa, gravida, vădana, cerşetorul ş.a.) era şi mai bine.

Aşa se explică furatul miresei, ca cel mai rapid şi eficient mijloc de a scurta distanţa dintre două familii, sau furatul a două nuci, cât mai mici, de către mama care avea un copil născut cu testicule mari, nuci puse apoi în oala în care se fierbea apa pentru scăldătoare.

(Marcel Lutic – „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată”)