Cel mai cunoscut substitut ritual al omului, atestat din neolitic până astăzi, este vasul ceramic, în special oala. Aceasta se naşte din modelarea lutului şi redevine ceea ce a fost, pământ, printr-o moarte violentă, spargerea rituală. Animată cu viaţă prin ardere în cuptor, oala este un important agent ritual manipulat de persoane iniţiate: vrăjitoare, moaşă, nănaşă, mut, vătaf în cetele de căluşari.

Aruncată în fântână sau în râu în zilele caniculare ale verii devine mesagerul oamenilor pe lângă divinitatea care dezleagă ploile; prin spargerea ei la prima scaldă a copilului, moaşa realizează transferul magic al sănătăţii şi glasului frumos de la lutul ars la noul-născut; spargerea oalei curate, neîncepute, de nănaşă repara la căsătorie necinstea fetei greşite; strachina agaţată pe peretele prispei cu faţa la drum anunţa peţitorii că în casă este fată de măritat, întoarsă cu spatele, refuză peţitorii (fata este prea mică, nu a fost scoasă la horă sau nu are zestrea pregătită).

Oala poate adăposti însă şi spiritele potrivnice omului. De aceea, în perioada de lăuzie, în nopţile şi zilele cât stă mortul în casă, în timpul vrăjilor şi descântatului de dezlegare şi alungare a spiritelor malefice, oalele stau întoarse cu gura în jos pentru a opri cuibărirea spiritelor malefice. În cele mai multe sate româneşti, după scoaterea mortului din casă, se sparge o oală pe locul morţii, pe pragul casei sau la mormânt. Vechimea obiceiului este atestată de zicala „I s-a spart oala”.