Dragostea curată a tinerilor este asociată de români cu ciripitul şi împerecherea păsărilor de pădure care au ca patron o îndrăgită reprezentare mitică, Dragobetele, sau Cap de Primăvară, sărbătorit în Calendarul popular în ziua de 24 februarie. Dragobetele, deschizătorul dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile carpatice, este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă, şi cu Năvalnicul, personificare a dragostei pătimaşe în mitologia romaneasca.

Conform tradiţiei populare, la Dragobete păsările se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Din acest motiv, ziua se numeşte, în unele aşezări din nordul Olteniei, Logodna sau însoţitul Păsărilor. Se spune că păsările neînsoţite în această zi rămân stinghere şi fără pui până în ziua de Dragobete a anului viitor.

Fetele şi băieţii trebuie să se întâlnească şi ei, să facă Dragobetele. Unora le era suficient să atingă cu mâna un barbat, iar altora să-l calce uşor pe picior pentru a deveni îndrăgite şi iubite de-a lungul întregului an.

În această zi, fetele şi feciorii ies la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii, ghioceii şi brânduşele de primăvară. Pretutindeni se strigă: „Dragobetele sărută fetele!” Asemănător păsărilor, fetele se zburătoresc, fugă rituală care se încheie cu prinsul şi sărutatul lor de către băieţi. Se zburătoresc păsările de pădure, dar şi cele de curte (găinile, raţele, gâştele) care, înainte de împerechere, sunt cuprinse de o stare de nelinişte: zboară, se agita, se alearga, se lovesc cu aripile.

La Dragobete se făceau leagăne atârnate de crengile copacilor pentru fete, tinerii căutau să-şi spună cuvinte frumoase, sa se picure, adică să se ciupească, să se sărute, să-şi facă legăminte de diagoste. Dragobeţi sunt numiţi feciorii cuprinşi de fiorii dragostei, dar şi mugurii culeşi de fete de pe crengile copacilor şi puşi la ureche precum cireşele în luna mai. Fericiţi, dragobeţii se întreceau să-şi învârtă fetele în braţe.

În unele sate, bătrânele scoteau acum din pământ rădăcina de spânz folosită în practicile de medicină populară, iar fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă din zăpada netopită cu care se spălau în anumite zile ale anului pentru prospeţimea tenului.

De frică să nu ciricăie precum păsările toată viaţa, nimeni nu lucrau în ziua de Dragobete.