Sărbătoarea se mai numeşte şi Fântăniţa sau Vinerea Scumpă. Întotdeauna se ţine într-o zi de vineri. Nu întâmplător, această zi, exceptând duminica, era socotită de români, după creştinare, cea mai importantă a săptămânii. Personificată într-o bătrână bună, adesea sfântă, Vinerea era considerată protectoarea femeilor căsă¬torite, ajutându-le la naştere, la căsătoria fetelor şi purtând de grijă animalelor sălbatice. Evident, era invocată adesea în rugăciuni, vrăji şi descântece pentru căsătoria fetelor, pentru înmulţirea animalelor şi pentru sănătatea oamenilor, fiindu-i respectate zilele prin post sever. Unele vineri erau mai importante ca altele, precum Vinerea Seacă dinaintea Paştelui, Vinerea Mare de pe 14 octombrie sau vinerea aceasta din Săptămână Luminată.
Motivele ţinerii zilei de vineri fac trimitere spre fecunditate şi spor, acestei vineri din Săptămâna Luminată adăugându-i-se şi un alt „ingredient” magic, agent al înmulţirii şi al oblojirii rănilor şi bolilor, e vorba evident de apă.
Sărbătoarea, în cadrul ei tradiţional, este ţinută în special în Moldova, Dobrogea şi unele părţi din Transil¬vania. În Moldova, preoţii obişnuiesc să scoată icoanele şi să facă slujbe pe câmpuri, invocându-se, bineînţeles, ploaia şi făcându-se rugăciuni pentru alungarea bolilor grele, aceste rugăciuni fiind foarte eficiente acum, într-un timp sacralizat, purificat. Prin Transilvania se considera că toate apele sunt sfinţite, fiind îndeajuns pentru cei bolnavi să se spele pe părţile bolnave ale corpului şi se vor tămădui. Revenind în Moldova, mai amintim că o seamă de femei obişnuiesc să facă şi în această vineri pască şi ouă roşii pe care le duc în Sâmbăta Tomii (adică a doua zi) la cimitir, punând pe fiecare mormânt câte o pască şi un ou, aprinzând şi câte o lumânare lângă cruce. Prin Bucovina, pasca şi ouăle erau date adesea de pomană sărmanilor de sufletul răposaţilor.
Tinerii aveau obiceiul, din nou, să care 44 de găleţi pline cu apă. Dacă cineva nu-i credea că au făcut asta şi le cereau martori pentru o asemenea ispravă, răspundeau în felul următor: „Eu, luna şi soarele!” Fata sau băiatul care căraseră cele 44 de găleţi primeau drept pomană, peste fântână, o găleată şi o cană sau un cearceaf. Uneori, se încrucişau două lumânări, se aprindeau la cele patru capete şi, puse într-un vas, se slobozeau într-o fântână; aici se lăsau până se stingeau. Nu cunoaştem exact raţiunea acestei practici, însă intuim că oamenii de altădată încercau astfel să pună „la treabă” forţa luminii şi a apei.
După cum se poate observa, vinerea Izvorului Tămăduirii alternează între moarte şi viaţă, amintind vag de Vinerea Seacă, dar mai ales de Paştele Blajinilor sau al morţilor din sau de după Duminica Tomii. Însă, cel mai mult, ne induce senzaţia de viu, de viaţă trăită intens, această senzaţie fiind indusă în special de apa tămă¬duitoare care izvorăşte şi curge pretutindeni. Oamenii spun că acum se caută şi se sfinţesc, se destupă izvoarele, se curăţă şi se sapă fântâni, crezându-se că izvoarele şi fântânile amenajate în această vineri vor avea apă multă şi nu vor seca în verile secetoase. Credinţa aceasta a plecat de la o legendă în care se povesteşte cum din lacrimile Maicii Domnului picate pe pământ au ieşit izvoare făcătoare de minuni.
Sărbătoarea era respectată şi pentru izvorul ploilor. Se zice că acum se alimentează acest izvor, adică de acum încolo ar începe sezonul ploilor de primăvară. Sărbătoarea era ţinută şi pentru „izvoare” de alt gen, precum cele ale plantelor şi animalelor.
Aidoma celor dinaintea noastră, ar fi bine dacă în dimineaţa acestei mari sărbă¬tori ne-am spăla cu rouă sau am bea puţină agheasmă. Cei bolnavi s-ar putea însănătoşi dacă se vor scălda în orice apă, căci la Izvorul Tămăduirii, se zice, toate apele sunt sfin¬ţite. Cu siguranţă, am fi mai curaţi şi mai sănătoşi, căci astfel am intra în rezonanţă cu energiile subtile ale universului.
