Aşa cum s-a observat în materialele anterioare, schimbarea datei de celebrare a trecerii în noul an de la 25 decembrie la 1 ianuarie, a făcut ca noaptea dintre ani – 31 decembrie spre 1 ianuarie – să preia cu sine şi practicile de sfârşit de an atribuite până atunci datei care acum celebrează Naşterea Domnului.
Astfel, în credinţele populare, în noaptea de sfârşire a vechiului an are loc deschiderea cerurilor. De data asta, de trei ori, „repede, una după alta, iar înăuntru se vede o lumină foarte mare şi Dumnezeu stând la o masă cu sfinţii şi uitându-se la noi. Alţii zic că se văd mese cu lumânări şi sfinţi împrejur.” Este ceea ce aflăm de la Elena Niculiţă-Voronca, cea care semenază lucrarea „Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică”.
Pentru ca, Tudor Pamfile, în „Sărbătorile la români”, să afirme că „legendele spun că Sfântul Ioan vedea adesea cum se deschidea cerul şi pe Dumnezeu ţinând în mână tunul (tunetul), aşa, ca un bici împodobit cu flori. Cu puşca aceea, Dumnezeu, în tot anul spre Anul Nou, blagosloveşte lumea, şi ce picură din puşcă, aceea avem. El scrie, notează, în care ţară are să fie recolte, în care nu, care om va muri, care se va naşte, ce are să se întâmple.”
La fel, aflăm că, spre Anul Nou, toate apele se prefac în vin. Iar vitele din grajd vorbesc, în aceeaşi noapte, între ele, iar cine va sta să le asculte va fi rău de el.
În seara de Ajun de An Nou – sau, altfel spus, seara de Ajun a lui Sfânt Vasile – se merge cu plugul. Pluguşorul sau pluguleţul pentru copii, plugul mare pentru maturi.
Antoaneta Olteanu, în lucrarea intitulată „Calendarele poporului român”, citează din revista „Ion Creangă”, anul II, numărul 1, revistă editată în 1909: „în Ajun de An Nou, cam pe la ora unu după-masă, copiii umblă cu pluguleţul, în cete de câte doi-trei şi chiar mai mulţi. Unul dintre ei are un clopot împodobit cu flori de târg ori cu busuioc şi înfăşurat într-o basma. Acela sună la fereastra casei clopotul zicând din gură plugul, care nu este altceva decât o poezie prin care se urează gazdei sănătate în acel an, rod la ţarinele lui şi câteva de-alte astea. Iar ceilalţi au bice şi trosnesc la refrenul «Mânaţi măi! Hăi! Hăi!». Copiii cu pluguleţul umblă până pe la ceasurile patru-cinci spre seară.”
Ion Muşlea-Bârlea, în cartea „Tipologia folclorului”, confirmă: ”băeţii mici fac, doi-trei, un pluguleţ de lemn, întocmai celui mare. Coarnele i le împodobesc cu ciucuri şi cănuri de diferite feţe, atârnând în el un clopoţel. Ei umblă câte trei, din casă în casă, urând an mănos. Unul dintre copii, numit plugar, poartă pluguleţul; altul, numit mânător, trozneşte biciul, iar celălalt, numit iapă, poartă traista unde se pun bornacii sau covrigii ce-i capătă câteştrei plugarii.”
Mai spre seară vine rândul celor mari să meargă cu plugul. Cel adevărat. La care pun patru sau şase boi sau, mai nou, cai. Ei se repartizează astfel: doi încalecă, unul ţine de căpăstru, altul poartă coarnele plugului; în timp ce încă un altul are în grijă o traistă în care are grăunţe şi de unde, în timpul urăturii, va semăna. Mai întâi, trag o brazdă în faţa casei gazdei, pentru ca mai apoi, unul dintre toţi aceştia zice urarea, iar ceilalţi pocnesc din bice şi-i ţin isonul la refern.
Există credinţe şi semne şi în ceea ce priveşte anul viitor: dacă în nopatea de Sfântul Vasile va fi cer senin, se zice, anul va fi secetos. Dacă va fi înnorat, el va fi ploios.
Sunt şi unii care, cunoscând îndeaproape aceste credinţe caută de a-şi realiza propriu calendar pentru anul ce vine. Îşi pregătesc din ajun douăsprezece găoace de ceapă pe care, în prealabil, le menesc câte unei luni a anului, iar în ele presoară sare mare. Dimineaţa caută să vadă care luni vor fi ploioase – cele ale căror cepe lasă zeamă – şi care vor fi secetoase.
De asemenea, tot în credinţele populare găsim, întru bunul mers al vieţii şi al treburilor în anul ce va să vină, obiceiul de a lăsa, în Ajun de An Nou, porţile larg deschise pentru ca să intre norocul. Apoi, „mai fiecare june pune la căpătîi, când se culcă, unealta specifică trebii pe care o face – croitorul câte un ac, elevii o carte – pentru că se crede că aşa făcând, junele îşi visează ursita. Fetele fac ca şi flăcăii, punând busuioc sub pernă, busuioc luat din clopotul urătorilor.” Sunt confirmări care ne vin de la Artur Gorovei şi de la Petre Ispirescu.
Se mai întâmplă ca, prin unele locuri, fetele care vor să le crească păr bogat, pentru a place băieţilor, în seara de Ajun de An Nou aruncă boabe de cânepă în foc.
O descriere interesantă despre felul în care, cam acum o sută de ani, fetele şi feciorii de la sat, petreceau seara de Ajun de An Nou, aparţine lui Ion N. Popescu şi este inserată în revista „Şezătoarea” numărul 9 din anul 1915: „în seara de Sfânt Vasile, mai mulţi flăcăi şi fete se strâng la o casă care are una din odăi mai largă, ca să încapă cât mai mulţi. De obicei se adună la casa unui codaş ori de mijloc. Câteodată, când se învoiesc toţi flăcăii, uneori şi fetele, spre a face ghicitul, tocmesc un lăutar pe care-l răsplătesc fie cu bani, fie cu câte ceva de-ale mâncării, mălai şi carne mai ales. După ce vorbesc şi glumesc despre câte toate pozne de-ale lor, joacă câte o horă-două, urmează ca, doi-trei flăcăi cari se cred mai dibaci în ale horelor, se prind de brâu şi joacă pe întrecere hore, bătute până ostenesc de-al binelea. În lipsă de lăutar, cântă cu fluierul unul dintre ei. Apoi se începe ghicitul. Pun în mijlocul odăii o masă de lemn pe care aşază nouă oale, de diferite mărimi. Pe urmă încep să adune, de la fete, care au grijă ca înainte de a veni să aducă câte ceva fiecare de pe acasă. Fetele se întorc cu spatele, iar băieţii ascund sub oale diferitele lucruri, cari, mereu, sunt în număr de nouă: un franc, o oglindă mică, mărgele, o bucată de pâine, un inel, un cărbune, un pieptene, o perie, un băţ legat de jur-împrejur cu păr de porc (ori un maţ de porc). După ce s-au aşezat lucrurile sub oale, sunt chemate fetele să tragă. Toate se grămădesc să vadă ce nimereşte fiecare. Haz mare când una dintre ele nimereşte maţul. În timp ce un băiat ia băţul şi-l aruncă de tavan strigând «Iufa! Iufa!» în râsul tuturor, în timp ce fata se retrage ruşinată într-un colţ. (…) După aceea se aleg dintre fete vreo două mai curajoase şi pun ele obiectele sub oale pentru ca să tragă şi băieţii. E credinţa, şi uneori se potriveşte, că, după cum va ghici lucrul fiecare, tot aşa îi va fi ursitoare: dacă ghiceşte francul şi pâinea îl (o) va lua bogat(ă), dacă ghiceşte oglinda va fi frumos, dacă ghiceşte mărgele va plânge beat, dacă ghiceşte inelul nu va lua fată (cinstită); cărbunele însemnează faţă neagră, pieptenele c-a fi colţat(ă) şi zâmbat(ă), iar peria ca va fi bătrân(ă). După aceasta mai cântă, mai joacă şi apoi se despărţesc pe la miezul nopţii, ducându-se fiecare acasă.”
Cam aşa, dragi cititori, şi-au petrecut an de an, secole de-a rândul, moşii şi strămoşii noştri sărbătorile cele mai mari ale anului – Crăciunul şi Anul Nou.
Vă las acum pe voi, pe fiecare în parte, cu gândul şi cu conştiinţa personală, să giudecaţi singuri şi să reflectaţi asupra frumuseţilor acestor datini şi obiceiuri care sunt specifice poporul român.
