Hora Sântiliei era un obicei prenupţial la miezul verii pastorale, când ciobanii coborâţi de la stâne îşi „băgau drăguţele în joc“. Intrarea unei fete în joc, în prezenţa obştii săteşti, era un prag obligatoriu pentru ca aceasta să poată fi peţită în vederea căsătoriei. Fetele neintroduse în joc la Sântilie aveau să privească hora de pe margine, fără să intre în horă şi să poată juca încă un an. Cu o zi înainte de Hora Sântiliei ciobanii le făceau cadou drăguţelor câte o furcă de tors crestată de ei cu dorul aprins în singurătatea şi liniştea munţilor (Zăbala, jud. Covasna) sau câte o cocuţă de caş modelată în tipar de caş (Voineşti, jud. Covasna) şi alte simboluri ale afecţiunii şi intenţiilor de căsătorie.

În satele cu specific agrar, intrarea fetelor în horă se efectua, de obicei, primăvara, în a doua zi de Paşte. În vremurile vechi, dansul avea semnificaţii rituale care vizau fecunditatea şi fertilitatea ogoarelor, câştigarea mijloacelor de trai prin practicarea diferitelor ocupaţii, rezolvarea unor raporturi între vii şi morţi etc. Dintre acestea, cel mai bine s-au păstrat obiceiurile legate de ritul funerar, în special jocul dat de pomană în ţinuturile extracarpatice la 40 de zile de la înmormântare.

Credit foto: Adolph Chevallier.