Cel mai arhaic procedeu de traversare a râurilor a fost trecerea prin vadurile de apă. Vadul este acea porţiune a râului unde panta de scurgere se micşorează, valea se lărgeşte, iar apele scad în adâncime, putând fi trecute de om cu piciorul, călare pe cal sau cu carul tras de vite. Indiferent în ce direcţii se orientau pe uscat drumurile de comerţ, acestea se strângeau mănunchi la vadurile importante ale râurilor. Simţul de prevedere al românului de a trece o apă în siguranţă găseşte acoperire deplină în zicala: „Mai bine mergi o zi întreagă în lungul râului, decât să te îneci dimineaţa”.

Procedeul simplu şi eficient de a tăia un copac lung şi a-1 sprijini pe cele două maluri ale râului pentru a obţine o punte de picior este întâlnit şi astăzi în majoritatea satelor de munte, deal şi podiş. Între trecutul apei cu luntrea şi podul adevărat a fost o fază intermediară, podul umblător, o podişcă sprijinită pe câteva luntre mişcată de la un mal la altul. Podul plutitor, numit de popor corabie, este o invenţie străveche care a supravieţuit până spre zilele noastre. El deservea nevoile locale de transport ale sătenilor şi putea fi uşor demontat în caz de pericol. Cârmaciul corăbiei era podarul care trecea, de pe un mal pe altul al râului, oamenii plecaţi la munca câmpului, carele încărcate cu bucate şi fân, vitele la păşunat.

Pietrenii mai de vârsta adoua şi a treia îşi mai amintesc un astfel de mijloc de trecere a Bistriţei prin zona actual a punţii de la ştrandulmunicipal – CĂULA.

Revenind la metodele de traversare a apelor de către românii de altădată, nu este exclus ca peste râurile care taie chei, cu văi abrupte şi adânci, să fi existat, aşa cum spun legendele, poduri din piei de animale. După unele povestiri culese din zona etnografică a Muscelului, domnitorul legendar întemeietor de ţară, Negru-Vodă, fiind nevoit să se retragă din faţa tătarilor în Cetăţuia de pe Valea Dâmboviţei, ar fi întins peste apă un pod din piei de bivol.

Sursă de documentare: Ion Ghinoiu – „Calendarul ţăranului român”.