ASTĂZI, 6 MAI, ÎL SĂRBĂTORIM PE MATEMATICIANUL PIETREAN CUNOSCUT ÎN ÎNTREAGA LUME, DANIEL IOAN TĂTARU

Matematicianul  Daniel-Ioan Tătaru s-a născut pe 6 mai 1967, la Piatra-Neamţ,
A absolvit Liceul„Petru Rareş” (1985) şi Facultatea de Matematică din Iaşi (1990), cu o lucrare despre ecuaţiile Hamilton- Jacobi în spaţii Banach, premiată cu Premiul „Gheorghe Ţiţeica” al Academiei Române de Ştiinţe (1994). Din 1992 este profesor universitar doctor.
S-a remarcat la olimpiadele internaţionale (Premiul I la Praga, 1985, şi Helsinki, 1990). A plecat în S.U.A., aacolo unde predă la mai multe universităţi, parcurgând ierarhia universitară, şi, în prezent, este profesor de matematică la Universitatea Berkeley din California.
Societatea Americană de Matematică i-a acordat „Boher Memorial Prize” (2002).
Este membru de onoare al Institutului de Matematică al Academiei Române de Ştiinţe (2004).
A fost declarat cercetător al Fundaţiei „Simons”, pentru _rmătorii cinci ani (2013). Anul următor a fost primit în Academia Americană de Arte şi Ştiinţe din Statele Unite (23. 04. 2014).
Cetăţean de Onoare al Municipiului Piatra-Neamţ (2013).

Profesorul Daniel Tătaru

Stimate Domn, cam aceste lucruri se ştiu, de către oamenii care nu v-au cunoscut până la plecarea Dumneavoastră spre America.
Să începem cu „rădăcinile”. Nu cu cele pătrate. Cu cele pe care americanii le numesc „roots“.Primii paşi într-ale matematicii cine vi i-a îndrumat? Cine v-a deschis apetitul?

Daniel Ioan Tătaru: Bunica de pe mamă a făcut facultatea la Iași, chiar înainte să înceapă războiul. Așa a ajuns profesoară de matematică în satul unde a trăit ea, în Botești, cam la 20 km de Suceava. În copilărie am petrecut mult timp cu bunicii și ea a fost cea care m-a învățat.

Ați trăit în mediul rural?

Daniel Ioan Tătaru: Părinții mei au trăit în Piatra-Neamț, dar o parte din anii de grădiniță şi vacanţele le-am petrecut la țară.

Cum găsiți acum lumea satului?

Daniel Ioan Tătaru: Ultima dată am ajuns pe acolo acum câțiva ani. Pe scurt, impresia mea a fost că satul românesc este în schimbare.

Despre școala primară și liceală, ce puteți spune?

Daniel Ioan Tătaru: La școala primară, cu ajutorul bunicii, am descoperit Gazetele matematice, acele reviste de care probabil vă amintiţi, unde rezolvam problemele și trimiteam în plic rezolvările. Alte amintiri dragi sunt olimpiadele, care mă motivau să învăț cât mai mult.

Despre Profesorul Gheorghe Dumitreasa şi prima alegere: Iaşiul în locul Bucureştiului

Daniel Tătaru împreună cu profesorul său, Gheorghe Dumitreasa

Ce vă amintiţi din anii de liceu?

Daniel Ioan Tătaru: Profesorul care m-a ajutat cel mai mult în perioada adolescentină este domnul profesor Gheorghe Dumitreasa, de la Liceul „Petru Rareș“. Era puțin sever și foarte exigent, dar un profesor genial. Cu dânsul am reușit să ajung la olimpiadele internaționale. Astfel, trimestrele din primăvară ale tuturor claselor de la liceu le-am petrecut la București. Făceam un fel de „cantonament al matematicii“, unde aveam acces la orice fel de informații despre această disciplină şi unde orele erau susținute de profesori universitari.

Anii de studenţie?

Daniel Ioan Tătaru: Sincer, mie nu mi-a plăcut să locuiesc în București. În clasa a XII-a, eu mă gândeam, totuși, să merg la facultate la București, însă domnul profesor Dumitreasa mi-a prezentat varianta Iașiului. Am mers împreună la Iași, unde am făcut cunoștință cu domnul profesor Viorel Barbu, care la acea vreme era rector la Facultatea de Matematică din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza“. Ulterior, dânsul mi-a devenit îndrumător.

Profesorul Viorel Barbu, omul determinant pentru viitoarea carieră în domeniul cercetării.

Daniel Ioan Tătaru: Așadar am ales să rămân la Iași, acesta fiind un oraș mult mai calm, mai liniștit față de vuietul Capitalei.

Armata am făcut-o înainte de admitere, iar domnul profesor Eugen Popa, un alt dascăl de la Iași, mi-a dat cărți să citesc pentru a veni din armată pregătit. Cărțile conțineau material cam până la nivelul anului trei de facultate, bineînțeles numai în anumite direcții.

Partea mai importantă a anilor de studenție a început în anul doi, când am luat un curs cu domnul profesor Barbu, și cam la vremea aceea a devenit el îndrumătorul meu.

Încă un amănunt important: pe la începutul secolului XX, un ieșean pe nume Alexandru Miller, care s-a întors din Germania după doctorat, a fondat o bibliotecă de matematică la Iași, care la ora respectivă era una din cele mai dotate biblioteci de matematică din țară. Cei de la universitate mi-au oferit accesul la această bibliotecă, asta fiind una din promisiunile lor. În mod normal, studenții nu aveau acces în acea bibliotecă, poate doar cei mai buni studenți din anii trei-patru.

Revenind la domnul profesor Barbu, la un moment dat el m-a invitat la seminarul lui, unde mi-a dat sarcina să țin o prezentare în fața mai multor profesori. Evident emoțiile au fost mari, dar în final nu a fost ceva foarte greu de făcut. Din acel moment a început să lucreze cu mine.

Dânsul a văzut calitățile pe care le aveți și a continuat să vă îndrume într-un alt mod decât o făcea cu un student oarecare.

Daniel Ioan Tătaru: Pot să vă spun că problemele pe care mi le-a sugerat au fost absolut superbe. Când sugerezi probleme unui student, urmărești câteva scopuri: vrei să învețe ceva, vrei să fie ceva care este foarte aproape de cercetarea curentă și să fie o problemă deschisă. Aceste lucruri le-am realizat după ce am devenit și eu la rândul meu îndrumător. Domnul profesor Barbu m-a tratat ca pe un student în doctorat.

Acum totul pare trivial, avem acces la toate informațiile posibile, însă la acea vreme lucrurile erau extrem de închise. Și ca matematician din România, accesul la ce se producea în acel moment în lume era foarte dificil. În nici un caz nu te puteai baza pe reviste, pentru că ele aveau o întârziere de trei-patru ani între momentul producerii unei lucrări și momentul publicării și nici măcar nu le aveam pe toate la Iași. Singurul fel de a avea informația la zi era prin conexiuni personale, iar domnul profesor Barbu era sursa acestor informații.

Experienţa americană a matematicianului Daniel Tătaru

Cum a fost cu plecarea în State?

Daniel Ioan Tătaru: Facultatea am terminat-o în 1990. Lucrul interesant este că am terminat după Revoluție. Înainte de aceasta, perspectiva care mi se deschidea nu era una foarte bună. Erau acele repartiții. La început te repartizau ca profesor într-un sat, pentru că orașele erau blocate. Însă, la câteva zile de la Revoluție, domnul Barbu mă cheamă la Iași să completez câteva formulare și îmi spune că voi pleca în America, pentru un program de doctorat. Nu aveam idee în ce mă bag. Îmi puneam multe întrebări, dar eram foarte entuziasmat.

A fost momentul care mi-a schimbat viața. Când am terminat facultatea la Iași, mă vedeam deja profesor și când m-am dus ca student în doctorat în Virginia, am fost șocat să văd că am primit la un curs, teme. Acolo am avut noroc de doi îndrumători foarte simpatici, soț și soție, el italian și ea poloneză, Roberto Triggiani si Irena Lasiecka. Programul de doctorat a fost pe matematici aplicate, tema de teză am găsit-o singur, dar cei doi m-au îndrumat în direcții noi, să nu mă plafonez, să caut mereu subiecte noi și interesante.

Am terminat doctoratul foarte rapid, după doi ani, pentru că unele cursuri au fost echivalate cu ce am făcut în România, la facultate. Când am ajuns în Statele Unite ale Americii, planul meu glorios era să mă întorc acasă după ce termin repede cu doctoratul. Aveam o poziție de preparator la Iași care fusese nou inventată pentru viitori doctoranzi.

Bineînțeles că după ce am stat doi ani în America, mi-am dat seama ce oportunități sunt acolo. Cei doi îndrumători m-au încurajat să rămân și să aplic pentru o poziție. Am aplicat în patruzeci de locuri, iar ofertele au venit de la treizeci și a trebuit să aleg. Aici am avut un moment complicat, pentru că trebuia să pun totul în balanță și să o aleg pe cea mai bună. Interesant este faptul că nu am primit ofertă de la universitatea unde sunt acum, mai exact Universitatea Berkeley din California.

Am ales Northwestern University, în Chicago, o universitate mai mică, privată. A fost o alegere bună, un loc cu condiții foarte bune de lucru, un loc unde să îmi găsesc singur direcția. Am scris și cu Irena două lucrări, dar preferam să lucrez singur.

La Northwestern am început direct ca asistent, după patru ani am devenit profesor asociat, după alți trei ani am devenit profesor plin. M-au promovat rapid pentru că voiau să mă țină acolo. În timpul șederii mele la Northwestern, am mai petrecut și doi ani la Princeton. Cei de acolo au încercat și ei să mă recruteze, dar nu am vrut să rămân. Însă perioada de la Princeton mi-a deschis noi drumuri.

Ce mai putea fi nou pentru Daniel Tătaru?

Daniel Ioan Tătaru Matematica este foarte mare, chiar dacă o împarți în zece direcții principale, fiecare direcție este și ea împărțită la rândul ei. Este important să avem o privire din ansamblu.

Despre două sisteme de învăţământ diferite

Dumneavoastră apăreți foarte puțin în spațiul public, probabil și din cauza faptului că nu aveți timp, dar intuiesc că sunteți și o fire mai retrasă.

Daniel Ioan Tătaru: Da, nu îmi place să fac chestii publice, de obicei refuz când cineva îmi cere să dau un interviu, dar un plus pentru voi este faptul că sunteți din Piatra Neamț.

Ne simţim privilegiaţi şi vă mulţumim! Care ar fi diferențele între sistemele de învățământ de la noi şi din SUA?

Daniel Ioan Tătaru: Sistemul de învățământ de la noi este puțin în flux. Dar dacă e să vorbim de perioada în care am învățat eu, să știți că se făcea școală bună în țară. La nivel de matematică, ce făceam la liceu era la nivel competitiv cu cele mai bune școli din America, unde nu sunt multe școli de profil. Cursurile care se făceau la noi în anul întâi de facultate, acolo se făceau în anul trei. O diferență ar fi că aici cursurile erau toate obligatorii, în timp ce dincolo studentul își alegea din primul an ce cursuri să facă.

La noi există opinia că inteligența americană este adunată de pe întreaga planetă. Fără oamenii de știință de alte naționalități, știința din State ar fi mult diminuată. Este aceasta o prejudecată?

Daniel Ioan Tătaru: Poate în anumite domenii au recrutat din toată lumea, dar pentru matematică, disciplină care este o știință fundamentală și cercetarea nu are întotdeauna aplicații imediate, este mai mult o chestie de oportunități. Matematicienii s-au dus unde au avut oportunități mai bune de muncă, de cercetare, lucruri pe care America le oferă.

Cunoasteți americani care sunt matematicieni de vârf?

Daniel Ioan Tătaru: Dacă vreți niște numere, uitați-vă la studenții care ajung la doctorat în matematică. Este o diferență între universitățile private și cele publice. La cele private, pot în jur de 60% să fie străini, iar restul americani, la cele publice e invers.

Omul Daniel Tătaru din afara sferei ştiinţifice. Amintiri din copilărie.

Daniel Tătaru, în timpul liber

Ce vă place să faceți în timpul liber aici, în vacanță?

Daniel Ioan Tătaru: Îmi place să mă întâlnesc cu prieteni din timpul liceului, îmi ajut părinții și mai fac sport.

Mă gândesc că fiind matematician, aveți viața mai riguros structurată față de un scriitor, de exemplu, care, prin firea sa, este mai boem. E adevărat?

Daniel Ioan Tătaru: Sincer, sunt un om al acțiunii. Dacă mă întreabă cineva ce fac în timpul liber, mă gândesc că eu timpul liber nu prea îl am. Mereu am ceva de făcut. Printre altele, sportul îmi ocupă o parte din timpul liber, mai exact fotbalul, mersul cu bicicleta, iar acum, acasă, am mai jucat și ceva tenis de câmp. Sunt și un jucător pasionat de bridge.

Ați jucat tenis în copilărie, în studenție?

Daniel Ioan Tătaru: Când eram copil, m-am dus, ca toți de vârsta mea, la Casa Pionerului și am vrut să mă înscriu la clubul de șah, dar m-au pus la tenis. Am stat un an la tenisul de câmp, după care m-am mutat la tenis de masă.

Rămânând la anii copilăriei, îmi amintesc de Muzeul de Științe Naturale, care este în apropierea casei alor mei. Noi, copiii, mergeam pe Cozla și căutam pietricele mai speciale, pe care, mai apoi, le duceam la Muzeu. Cei de acolo le primeau şi, în schimb, aveam voie să intrăm pe gratis. Cu siguranţă nu erau acele pietricele importante pentru ei, dar, astfel, ne încurajau să le trecem pragul.

Despre tineri şi pasiunile adevărate ale vieţii fiecăruia dintre ei

Cum e educat copilul american?

Daniel Ioan Tătaru: Nu e diferită educația copilului american, față de copilul român. Timpul liber este mai mare la copiii de aici, timpul liber al copiilor americani este puțin mai structurat.

Cum vi se pare ideea școlii on-line față de școala fizică?

Daniel Ioan Tătaru: Clar e mai bun contactul direct. În pandemie ne-am adaptat cu toții, dar eu cred că asta a fost un câștig. Am câștigat deprinderea de a folosi sistemele digitale. La nivel universitar nu a fost greu, ne-am adaptat cel mai rapid.

Ce le-ați transmite tinerilor?

Daniel Ioan Tătaru: Ar trebui să își găsească pasiunea și de acolo vine restul. Există această orientare care să aducă banii, care poate să fie pe termen scurt sau lung, dar poate aduce mai puține mulțumiri sau fericire pe termen lung. Este o vorba, dacă faci ceea ce îți place, nu trebuie să muncești o singură dată în viață, și acest lucru într-adevăr se aplică.

Care ar fi motivele pentru care ați iubit matematica?

Daniel Ioan Tătaru: Probabil că este un aspect intuitiv, pe măsură ce creștem realizăm la ce ne pricepem, la ce ne face plăcere să facem, vorba aceea „pofta vine mâncând“. Nu poți ști de la început că îți place matematica.

Ultimul lucru pe care vreau să îl mai spun este că într-adevăr am plecat în America și viața mea profesională este acolo, dar de-a lungul timpului am încercat să mai ajut și aici în țara natală. Am avut studenți români, am mai participat la multe activități de matematică, congrese, sunt editor la  reviste de matematică din România. Am încercat să ajut înapoi, în locul din care am pornit. Un mare avantaj al vieții academice este că ne gestionăm singuri timpul, nu stă nimeni după noi să ne zică ce și când să facem.

Interviu realizat de Valentin ANDREI
Transcriere: Marian-Robert FOTEA