Ispas Este personajul mitic care ar fi asistat la înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer, este sărbătorit în ziua de joi din săptămâna a şasea după Paşte. În drumul lor spre Cer, sufletele morţilor se puteau rătăci şi reveni pe Pământ sub formă de moroi sau strigoi provocând rele animalelor, în special […]
Ziua solstiţiului de vară pe stil vechi, când se spunea că începe să se usuce rădăcina grâului şi să se coacă bobul în spic, se numea Vartolomeul Grâului. Denumirea acestei reprezentări mitice a fost preluată de la Sfântul Apostol Vartolomeu din Calendarul ortodox. Pe stil vechi, ziua de celebrare a acestui sfânt corespundea cu solstiţiul […]
Cei patru sfinţi creştini celebraţi în zilele de 10 (sfântul mucenic Timofte), 11 (sfântul apostol Vartolomeu), 12 (preacuviosul Onufrie) şi 14 (sfântul proroc Elisei) sunt numiţi, în Calendarul popular, Sfinţii Mărunţi. Aceştia ar fi responsabili cu împârguirea şi coacerea la timp a lanurilor de grâu. Pe măsură ce timpul calendaristic pe stilul vechi rămânea an […]
Multe sunt practicile populare ale poporului român. Una dintre ele, povestite în cele ce urmează de etnologul Ion Ghinoiu, este înrudirea spirituală a copiilor, practică cunoscută drept însurăţit ori înfârtăţit, termeni care pleacă de la surate şi fraţi, ceea ce deveneau unul pentru altul copiii după finalizarea legământului. Legământul juvenil încheiat până la moarte de […]
Periniţa este un joc ritual al sărutului care a migrat de la priveghiul cu jocuri organizat la înmormântarea omului, la priveghiul de înmormântare a anului, Revelionul. La excesele din noaptea Anului Nou, când oamenii fac totul peste măsură (beau, mănâncă, joacă, se distrează), se adaugă gesturile şi cuvintele licenţioase, jocul mascaţilor, dansul sărutului, supravieţuiri evidente […]
Paznicul lumii de dincolo care latră sufletele necunoscute ale morţilor în prima noapte după sosire este, în credinţele populare, Căţelul Pământului. Iscusit, acesta ar fi participat, alături de arici, la Zidirea Lumii. Este un câine alb, cu corp alungit şi picioare scurte, însă nevăzător, iar când latră are glas strident, înfiorător. Noaptea iese din pământ […]
Pentru a preîntâmpina dispariţia unor specii de plante şi animale, cei vechi nu dădeau legi să fie ocrotire sau să le declare monumente ale naturii ca astăzi. Pentru ei puterea credinţei era mai puternică şi mai eficientă ca puterea legii. Un exemplu este garofiţa de munte, floare foarte frumoasă care creşte prin poienile şi livezile […]
Prin popor se povesteşte că Domnul Iisus, înviind din morți în ajunul acestei săptămâni, a luminat toată lumea. Pe de altă parte, tot poporul este cel care explică denumirea acestei săptămâni deosebite prin faptul că acum „toate se luminează, adică încep să înflorească și să se înnoiască”. Evident, mai toate zilele săptămânii sunt serbate, două […]
Pentru oamenii de altădată, unul din momentele trăite cu cea mai mare intensitate era Noaptea Sfântă a Învierii, în noaptea aceasta desfăşurându-se o mulţime de datini şi obiceiuri mai mult sau mai puţin legate de învierea Domnului. Se considera că după o perioadă de degradare a timpului, de instaurarea chiar a haosului atunci când trupul […]
Două dintre cele mai de seamă griji ale omului de abia trezit în Duminica Paştelui constau în uitatul într-o cofă cu apă, pentru a vedea bine peste an, şi în pusul mâinii pe un cleşte de fier sau pe clanţa uşii, spre a fi sănătos şi tare până la Paştele următor. Despre morţi se credea […]
Lunea Paştelui mai era numită şi Ziua Vălăritului sau Ziua Udatului, obişnuindu-se ca acum flăcăii să ude cu apă pe fetele mari, iar băieţandrii pe fetiţe. Mai demult, flăcăii erau organizaţi în cete, având ca şef un vătaf. Umblau prin sat cu lăutari după ei, oprindu-se mai ales la casele fetelor mari, aici făcând urări […]
În comunităţile tradiţionale se considera că Vinerea Mare deschide un timp al haosului şi întunericului, oamenii rămânând astfel fără protecţie divină. Se spunea că Vinerea Mare ar echivala cu 12 vineri obişnuite, denumirea Vinerea Seacă fiind explicată prin postul negru pe care mulţi oameni obişnuiau să-l ţină acum. Cei care aveau bube, obişnuiau ca acum, […]
În vechime, ziua de joi era serbată în fiecare săptămână ca o zi de duminică, la romani joia fiind închinată lui Jupiter, zeul cerului. Nu întâmplător, joia era dedicată cultului şi odihnei, în Maramureş joia făcându-se până astăzi nunţi. Ne putem închipui ce importanţă are ziua de joi, aducându-ne aminte de cele nouă joi de […]
Alături de prima săptămână a Postului Mare, această săptămână avea o importanţă deosebită pentru comunităţile arhaice, oamenii trăind acum într-un timp mult mai purificat, aproape sacru, din moment ce, din punct de vedere bisericesc, Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor aparţinea Sărbătorii Paştelui. Potrivit Sfântului Ioan Chrisostomos „această săptămână se numeşte «mare» nu pentru că zilele […]
Dansul funerar practicat de obicei de fete în unele cimitire din Bihor a doua zi de Paşte, în Duminica Tomei sau de Rusalii este cunoscut sub diferite nume: Jocul pe Morminte, Moara, Mioara, Milioara, Jocul Felegii. Ceremonialul începe în cimitir, motiv pentru care este numit şi Jocul pe Morminte, înconjoară biserica şi apoi se continuă […]
Credinţa întoarcerii spiritelor morţilor în ajunul marilor sărbători (Sfântul Gheorghe, Sânziene, Sfântul Dumitru, Crăciun, Măcinici) pentru a se întâlni şi a petrece cu cei vii este atestată în mai multe zone etnografice. Sufletele inofensive ale morţilor sunt întâmpinate cu mese întinse în casă (Masa de Ajun în Moldova şi Bucovina) sau în bătătură (Focurile de […]
În şirul sărbătorilor populare de primăvară, una care bucură sufletul ţăranului român este Duminica Floriilor, bucuria fiind cu atât mai mare cu cât sărbătoarea aceasta vesteşte apropierea sfârşitului Postului Mare şi, mai ales, învierea Domnului Hristos. Salcia sau răchita, simboluri ale regenerării şi nemuririi, rămân şi azi elementele esenţiale ale sărbătorii Floriilor; se crede despre […]
În satele din sudul României se practica în sâmbăta Floriilor un ceremonial complex dedicat unei zeiţe preistorice a vegetaţiei, structurat după modelul colindelor. Sub influenţa creştinismului acesta a fost numită Lazăr, Lăzărelul sau Lăzărică. Una intre fetele colindătoare, Lăzăriţa, se îmbrăca mireasă şi împreună cu celelalte surate colinda pe la casele din sat. Cu paşi […]
Oul este substitutul divinităţii primordiale care este înfrumuseţat prin vopsire şi încondeiere în Săptămâna Patimilor pentru a fi jertfit şi mâncat sacramental în ziua de Paşte. Izvoare istorice şi arheologice certe atestă că, înainte de Hristos, a existat obiceiul de a se face cadou ouă colorate la marile sărbători sezoniere, în special la Anul Nou. […]
La jumătatea Postului Mare, strămoşii noştri ţineau Sărbătoarea Ouălor, sărbătoare numită şi Sfintele Păresimi, Miezul sau Miaza Păresii sau Păreţii. Cuvântul „păresimi” (sau, cum îi spunea poporul, „păreţi”) provine din latinescul quadrogesimo, care înseamnă „40 de zile”, adică cât se considera că ţine efectiv Postul Mare, Săptămâna Patimilor având un statut special, în timp şi […]
Sufletul, esenţă vitală nemuritoare, este protejat de mai multe adăposturi în preexistenţă (pântecele matern, casa copilului sau placenta), existenţă (trup, casă, sat, lumea de aici) şi în postexistenţă (sicriu, mormânt, cimitir, lumea de dincolo). El nu poate intra şi ieşi prin acelaşi loc al adăpostului său la marile treceri din preexistenţă în existenţă (naşterea) şi […]
Sulul este un zeu al vegetaţiei substituit de un butuc de lemn (sulul războiului de ţesut), îmbrăcat şi împodobit ca un flăcău, care fertiliza în prima joi după Paşte lanurile de grâu. Cetele de fete, organizate pe uliţele sau pe părţile satului, confecţionau din sulul războiului de ţesut o păpuşă cu cap, gură, ochi şi […]
Peste un zeu al vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate, identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul trac, creştinismul a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe, care este celebrat în ziua de 23 aprilie. Această reprezentare mitică se numeşte Sângiorz în Transilvania şi Banat, Sfântul Gheorghe în Moldova, Muntenia şi Oltenia. Împreună cu […]
În ziua de 22 aprilie, când se prăznuia Mânecătoarea, sora lui Sângiorz în Panteonul carpatic, se credea că vin strigoii şi vrăjitoarele să fure laptele vacilor, rodul câmpului, visul fetelor şi norocul băieţilor. Strigoii vii, care îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor în noaptea de 22/23 aprilie, s-ar aduna, călărind pe limbile meliţelor, pe la […]
Marcul Boilor, prăznuit în Calendarul popular în ziua de 25 aprilie, este patron al vitelor mari, în special al boilor. În această zi, principalele animale de muncă din satul vechi românesc, boii, erau lăsaţi să pască pe unde şi cât doreau, nu erau legaţi şi, mai ales, nu se înjugau la căruţă sau la plug. […]
Prima mulsoare a turmei de oi, urmatăde o frumoasă petrecere câmpenească în ziua de Sângiorz sau în altă zi de la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai e numită Sâmbra Oilor, Arieţul, Ruptul Sterpelor, Măsurişul Oilor. În această zi se măsura şi se cresta pe răbojul de lemn laptele de la oile fiecărui sâmbraş, […]
Joimăriţa este una dintre ipostazele zeiţei Morţii în Panteonul românesc. În imaginarul popular, Joimăriţa are înfăţişare înfiorătoare: cap uriaş, păr lung şi despletit, dinţi laţi şi gura căscată. Locuinţa ei s-ar afla în păduri pustii sau în creierii unor munţi înalţi. Uneltele de pedeapsă şi tortură pe care le poartă cu sine sunt, în exclusivitate, […]
Pomenile date de o persoană înainte de a muri sau, după moarte, de o rudă apropiată a acesteia, sunt ofrandele (jertfele, sacrificiile) de care va beneficia în lumea de dincolo. Acestea se dau în anumite momente ale ceremonialului funerar: în zilele care preced înmormântarea, la înmormântare, la şase săptămâni, la plecarea sufletului, şi, după înmormântare, […]
Cel mai cunoscut substitut ritual al omului, atestat din neolitic până astăzi, este vasul ceramic, în special oala. Aceasta se naşte din modelarea lutului şi redevine ceea ce a fost, pământ, printr-o moarte violentă, spargerea rituală. Animată cu viaţă prin ardere în cuptor, oala este un important agent ritual manipulat de persoane iniţiate: vrăjitoare, moaşă, […]
Pasărea-suflet este o reprezentare plastică a sufletului mortului pe stâlpii şi pe crucile din unele cimitire, redată în întregime sau parţial, prin cioplire, traforare şi pictură. La confluenţa Jiului cu Dunărea, pasărea sculptată, traforată sau pictată pe cruce este redată în zbor descendent, orientată spre pântecele Pământului, reşedinţa zeiţei-mamă neolitice. Dar, în cele mai multe […]
În Panteonul românesc „Iama” este o reprezentare mitică identificată cu Yamma, zeul indian al morţilor. În Sudul României expresia „a da iama” în păsări, animale, holde etc. înseamnă a muri. Deosebirea dintre zeul carpato-dunărean şi cel indian este minoră: la indieni ia sufletele oamenilor, iar la români, viaţa plantelor şi a necuvântătoarelor. La români, pasărea […]
Legământul încheiat până la moarte între fete este numit, în Banat, Mătcuţatul Fetelor. Ceremonia se desfăşoară în casă, în jurul unei mese, sau în grădină, în jurul unui pom fructifer, de obicei un măr înflorit. În cazul în care legământul se face în casă, acesta cuprinde următoarele secvenţe: înţelegerea între fetele care doresc să se […]
Ziua de miercuri din mijlocul Postului de Paşti este numită, în Calendarul popular, Miezul Păresimilor sau Alesul Ouălor. în această zi gospodinele separau, la lumina lumânării, ouăle roditoare, bune pentru prăsilă, de cele fără rod, care urmau a fi vopsite sau încondeiate la Paşti. Cloştile puse pe ouă în ziua de Târnoase scoteau puii după […]
Clopotul din aramă este o personificare a cărei limbă metalică imită glasul divinităţii, mângâie şi cheamă credincioşii la închinăciune, alungă şi îndepărtează duhurile malefice ale naturii. Spre deosebire de toaca de lemn, simbol al civilizaţiei neolitice a lemnului, clopotul este emblema divinităţilor solare indo-europene (epoca bronzului, epoca fierului) şi creştine. Cu glasul clopoţeilor legaţi la […]
Practica magică prin care se obţine glasul divinităţii fitomorfe, prin lovirea ritmică cu unul sau două ciocane din lemn a unei scânduri de paltin, este cunoscută sub numele de Bătaia toacei sau Colindul cu toaca. În nord-vestul Transilvaniei feciorii şi copiii chemau prin sunetele toacei spiritele morţilor care îşi părăseau mormintele la Joimari pentru a […]
Anul deschis de Revelion este un timp necunoscut, misterios. De aceea, oamenii încercau să afle prin diferite mijloace cât mai multe lucruri despre el: dacă le va aduce sănătate sau boală, bogăţie sau sărăcie, pace sau război. Un prilej favorabil era obiceiul Vergelul Fetelor, act de divinaţie pentru aflarea ursitei în serile şi nopţile marilor […]
Aprilie este luna a doua în calendarul vechi roman, cu începutul de an la 1 martie, şi luna a patra în calendarele iulian şi gregorian, cu începutul de an la 1 ianuarie. Numele popular al lunii, Prier, înseamnă timp favorabil, prielnic holdelor şi turmelor de vite. Prin nord-vestul Transilvaniei aprilie se numea şi Luna Taurului. […]
Cel mai vechi şi mai cunoscut instrument muzical al românilor a fost fluierul, un obiect cultic cu care sufletele oamenilor de aici comunicau cu lumea spiritelor de dincolo. Materialul etnografic, lingvistic şi arheologic confirmă ipoteza că, în vechime, fluierul se confecţiona dintr-un os al strămoşului, de unde ar fi rămas expresia populară fluierul piciorului, parte […]
Astăzi, 30 martie, Centrul pentru Cultură și Arte “Carmen Saeculare” Neamț omagiază memoria unei personalități artistice importante pentru ținutul Neamț – actorul Corneliu-Dan Borcia, cel care, a fost, în anii ‘90 ai veacului trecut, profesorul clasei de actorie din cadrul Școlii Populare de Artă Piatra-Neamț. CORNELIU-DAN BORCIA (30 martie 1943, Sibiu – 17 august 2014, […]
Pentru a marca deschiderea şi închiderea ciclului vegetal într-un an calendaristic prin înflorirea unei plante, românii au asimilat sub aceeaşi denumire două specii: brânduşa de primăvară şi brânduşa de toamnă (sau ceapa ciorii). Prima înfloreşte primăvara şi vesteşte sfârşitul iernii, a doua înfloreşte toamna şi vesteşte începutul iernii. Singura asemănare dintre ele este culoarea liliachie […]
Pentru a afla diferitele momente ale zilei şi ale nopţii oamenii observau pe cer Soarele şi Luna, stelele şi planetele. Din cauza timpului noros, aceşti aştri nu puteau fi observaţi întotdeauna, iar aprecierea poziţiei lor pe bolta cerească cu ochiul liber este aproximativă. Ca să le indice orele pe timpul nopţii, oamenii aveau nevoie de […]
Dintre toate păsările care înfruntă rigorile iernilor specifice climatului temperat-continental sau care poposesc aici numai pentru vărat, cucul ocupă un loc privilegiat. În ornitologia românească nu există o altă pasăre căreia poporul să-i fi dedicat atâtea legende, poveşti, cântece şi proverbe. Cucul nu este o pasăre cântătoare şi nici nu încântă prin coloritul penelor sale. […]
Buna Vestire sau Blagoveştenia este ziua când Biserica creştină prăznuieşte vestea adusă Fecioarei Maria de Arhanghelul Gavril că va naşte Fiul fără înaintaşi, Iisus Hristos. Sărbătoarea, situată în imediata apropiere a echinocţiului de primăvară, când sosesc rândunelele şi începe cucul a cânta, este numită în Calendarul popular şi Ziua Cucului. La Blagoveştenie se efectuau acte […]
Prima fază a Lunii, când astrul nopţii nu este vizibil cu ochiul liber, este numită Lună Nouă, Luna Tânără, Luna în Două Coarne sau Crai Nou. După două-trei seri fără lună apare în direcţia de unde apune Soarele o seceră subţire şi luminată care creşte noapte de noapte până la faza de Lună Plină. În […]
Reprezentarea mitică feminină stăpână a apelor, care se face văzută şi simţită numai pe timp de noapte, este numită Ştima Apei. Aceasta ar fi o femeie rece care stă în apă, având nişte sâni imenşi pe care îi dă pe spate. Este înaltă şi îmbrăcată în alb. Poate să apară şi ca sirenă: jumătate femeie […]
Timpul de semănat al plantelor era ales în trecut de oameni în raport de condiţiile climatice favorabile şi de o anume fază de creştere sau descreştere a Lunii pe cer: „Roadele care se fac în pământ, precum cartofii, să fie semănate la Lună Veche, adică atunci când e Luna plină, iar cele ce se fac […]
Timpul din preajma echinocţiului de primăvară era suficient de cald pentru casărbătoarea de Alexii (17 martie) se mai numea, local, Ziua Şarpelui, Ziua Peştelui şi Retezatul Stupilor (scoaterea din stupi a mierii neconsumate de albine pe timpul iernii). În această zi, când se zbate peştele în apă înainte de depunerea icrelor pentru înmulţire, pescarii nu […]
El este o reprezentare mitică sezonieră, patron al vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi şi sub scoarţa copacilor, sub pietre sau în ape. El ar încălzi şi ar deschide Pământul în ziua lui din preajma echinocţiului de primăvară (17 martie) pentru a slobozi vietăţile care au iernat intr-insul. După şase luni, la Ziua Crucii […]
Din cercetarea tradiţiilor şi obiceiurilor de înmormântare rezultă că românii din vechimea îndepărtată, străromânii, credeau în judecata postumă efectuată după faptele bune sau rele săvârşite de om în lumea pământeană. Cântărirea şi numărarea acestora se realiza cu tehnici preistorice de măsurat, socotit şi citit: cumpăna invenţie-strămoş a balanţei sau cântarului, şi răbojul, invenţie-stramoş a computerului. […]
Planta numită iarba-mare sau omanul era invocată în ziua de vineri după Lăsatul Secului de Paşte să dea frumuseţe şi păr bogat fetelor şi nevestelor. Dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, fetele căutau şi scoteau din pământ rădăcina acestei plante, cinsteau cu sare şi pâine pământul în care a crescut şi-l invocau pe Sântoaderul cel Mare: […]
Cea mai spectaculoasă practică magică de Măcinici (9 martie) era aprinderea focurilor în zorii zilei prin curţi şi grădini. Lângă focuri se aşezau scaune unde se odihneau, se încălzeau şi se ospătau sufletele morţilor venite să petreacă Anul Nou celebrat primăvara. În această zi, satele din sudul ţării se confundau cu nori uriaşi de fum. […]
Ziua de Măcinici păstrează numeroase elemente rurale ale anului agrar celebrat la echinocţiul de primăvară. Peste această zi s-au suprapus două sărbători: una precreştină, ultima zi a Babei Dochia, când moare şi se preface în stană de piatră; şi alta creştină, prima zi a Moşilor jertfiţi şi transformaţi în cenuşă pe rugul funerar pentru dreapta […]
Săptămâna Albă sau a Brânzei din Calendarul creştin ortodox era numită în Calendarul popular şi Săptămâna Nebunilor. După un important sezon de nunţi început imediat după Bobotează şi încheiat la Lăsatul Secului de Paşti, românii mai acordau o săptămână căsătoriei celor cu şanse mai mici la selecţia marital: handicapaţi, văduvi, fete cu copii din flori […]
Prin Ţara Oaşului, vinerea dinaintea Înălţării Domnului era numită Vinerea de Ispas. Era momentul în care, în zori, patru-cinci fete mari, însoţite de o babă atoateştiutoare, se duceau într-o pădure având asupra lor pălincă, vin, apă sfinţită, plăcintă, ouă roşii de la Paşti şi o drâmbă. În pădure, fetele se dezbrăcau în pielea goală şi […]
În calendarul popular, ziua a opta de după Paşti se numeşte Lunea Morţilor sau Paştele Morţilor, zi în care, pe vremuri, se înălţau rugăciuni şi se făceau sacrificii la mormintele tuturor morţilor din familie. Prin Basarabia, acest fapt este încă o realitate vie, Paştele Blajinilor ţinându-se aici în Duminica Tomii sau în ziua următoare. Se […]
Mătrăguna este personificarea unei plante miraculoase, folosită din Antichitate până astăzi de medicina empirică. Local, este numită Cireaşa Lupului, Marea Doamnă, Împărăteasa, Împărăteasa Ierburilor. Ca reprezentare mitică, aceasta este invocată pentru dragoste, căsătorie, bogăţie, fericire sau, dimpotrivă, să despartă îndrăgostiţii, să semene ură, duşmănie, sărăcie, moarte. Culegerea şi utilizarea ei se desfăşurau după un ritual […]
Zilele Babei reprezintă un timp ritual de nouă sau douăsprezece zile la începutul lunii martie egal cu durata urcuşului Dochiei cu oile la munte. Repartizarea celor nouă sau douăsprezece zile ale Babei Dochia pe persoanele de sex feminin dintr-o colectivitate (familie, vecinătate, serviciu) pentru a afla, pe principiul similarităţii, cum le va fi firea de-a […]
Obiceiul mărţişorului este inseparabil de tradiţia Dochiei carpatice, sfântă creştină care a uzurpat o zeiţă lunară şi echinocţială. Firul mărţişorului ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Firul sau aţa toarsă înseamnă timpul care se scurge neîncetat: Ursitoarele torc firul vieţii omului la naştere, Dochia toarce firul […]
MARTIE, LUNA PRIMENIRII Prima lună a calendarului roman, cu începutul de an la 1 martie, şi a treia în calendarele iulian şi gregorian, cu începutul de an la 1 ianuarie, este dedicată lui Mars, zeul războiului. Denumirile zonale ale lunii păstrează, de obicei, rădăcina cuvântului originar (Mart, Mărţişor, Marţiu) sau exprimă trezirea la viaţă a […]
În practicile magice oala din lut este un substitut ritual manipulat, de la caz la caz, de persoane iniţiate: vrăjitoare, moaşă, nănaşă, mut, vătaf (în cazul cetelor de căluşari). Aruncată în fântână sau în râu în zilele caniculare ale verii, oala devine mesagerul oamenilor pe lângă divinitatea care dezleagă ploile; prin spargerea ei la prima […]
