SĂRBĂTORI, CREDINŢE ŞI TRADIŢII POPULARE ROMÂNEŞTI – SÂNPETRU DE VARĂ, SFETNIC AL LUI DUMNEZEU
La sfârşitul lui Cireşar, românii celebrează Sărbătoarea lui Sfânţilor Petru şi Pavel.
Divinitate care indică în Calendarul popular miezul verii agrare şi perioada secerişului, Sânpetrul de Vară a preluat data şi numele Sfântului Apostol Petru din Calendarul ortodox. În Panteonul românesc, Sânpetru de Vară este despărţit de fratele său, Sânpetru de Iarnă, patron al lupilor, de aproximativ o jumătate de an.
În tradiţiile populare Sânpetru apare ca personaj pământean, dar şi ca divinitate celestă. Se spune că în vremuri imemoriale, când oamenii erau foarte credincioşi, Sânpetru de Vară umbla singur sau însoţit de Dumnezeu pe Pământ. Adesea, Dumnezeu îl consulta la luarea deciziilor. În unele poveşti şi snoave Sânpetru este un om obişnuit: se îmbracă în straie ţărăneşti; se ocupă cu agricultura, creşterea animalelor şi, mai ales, cu pescuitul; i se întâmplă lucruri hazlii pentru calitatea lui de sfânt (i se fură caii sau boii chiar în vremea aratului, petrece şi joacă la cârciumă, are o drăguţă pescăriţă, se îmbată şi este bătut de oameni); intră slugă la diavol; este iscoada lui Dumnezeu pe Pământ şi altele ca acestea.
Fiind credincios, harnic şi bun sfetnic, Sânpetru este luat de Dumnezeu în Cer unde I sunt încredinţate porţile şi cheile Raiului. Acolo, fiind mai mare peste cămările Cereşti, împarte hrană animalelor sălbatice, în special lupilor, fierbe grindina pentru a o mărunţi prin topire şi a deveni mai puţin periculoasă.
La marile sărbători calendaristice (Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Măcinici, Sângiorz, Sânziene) Sânpetru poate fi văzut de pământeni la miezul nopţii, când se deschide pentru o singură clipă Cerul, stând la masa împărătească în dreapta lui Dumnezeu. Local, sărbătoarea este anunţată de anumite repere terestre sau cosmice: apariţia licuricilor, amuţitul cucului, răsăritul constelaţiei Găinuşei.
Sursă de documentare: Ion Ghinoiu – „Calendarul ţăranului român – Zile şi mituri”, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2019.
CREDINŢE POPULARE – CUNUNA DE SÂNZIENE, SUBSTITUT AL ZEIŢEI AGRARE
Coroana împletită din floarea de sânziană (drăgaică) şi din spice de grâu în dimineaţa zilei de Sânziene sau de Drăgaică (24 iunie) este substitutul fitomorf al zeiţei agrare. Această efigie divină are puteri miraculoase: purtată pe cap de o fecioară în ceremonialul numit Dansul Drăgaicei simbolizează zeiţa agrară; agăţată la fereastră, în stâlpii porţilor, în crucile din hotar şi din cimitir are funcţia apotropaică, de apărare a oamenilor, animalelor şi holdelor de stihiile naturii (grindină, furtună, vijelie, inundaţie); aruncată pe acoperişul casei sau al şurii indică, prin anume semne, dacă cel căruia i-a fost menită sau cel care a confecţionat-o sau a azvârlit-o va trăi sau va muri, dacă fata se va căsători în cursul anului şi cum îi va fi ursitul (tânăr sau bătrân, frumos sau urât), dacă va fi sănătos sau bolnav, dacă va avea noroc sau pagubă în casă. Cununa de Sânziene care împodobeşte capul Drăgaicei în timpul dansului său nupţial are aceeaşi semnificaţie cu colacul din faină de grâu pus de naşă pe creştetul miresei în timpul colăcăriei (înainte de pornirea alaiului nunţii la biserică) şi cu cununile împărăteşti puse de preot pe capul mirilor în timpul cununiei creştine.
În toate cazurile se realizează transferul fertilităţii de la un substitut al sacrului (colacul, cununa) la mire şi mireasă.
Împletirea Cununii de Sânziene şi obiceiurile legate de acestea au fost atestate la românii de pretutindeni.
CALENDAR POPULAR – SFINŢII MĂRUNŢI
Cei patru sfinţi creştini celebraţi în zilele de 10 (sfântul mucenic Timofte), 11 (sfântul apostol Vartolomeu), 12 (preacuviosul Onufrie) şi 14 (sfântul proroc Elisei) sunt numiţi, în Calendarul popular, Sfinţii Mărunţi. Aceştia ar fi responsabili cu împârguirea şi coacerea la timp a lanurilor de grâu. Pe măsură ce timpul calendaristic pe stilul vechi rămânea an de an în urmă faţă de timpul astronomic exact, atribuţiile de altădată ale sfinţilor de a băga bob spicului de grâu şi de a fertiliza holdele semănate nu mai corespundeau cu stadiul de dezvoltare a cerealelor.
În felul acesta, importanţa calendaristică a acestor sfinţi s-a diminuat treptat, devenind mai puţin însemnaţi pentru aprecierea şi planificarea timpului. Fără să-i uite, poporul i-a făcut răspunzători de provocarea unor fenomene meteorologice negative care apar frecvent în luna iunie: grindina, vijeliile, furtunile şi ploile torenţiale.
8 MAI, ZIUA NAȚIONALĂ A PORTULUI TRADIȚIONAL
Portul tradițional reprezintă una dintre cele mai importante forme de cultură ale unui popor. Costumul popular era taina sufletului femeii, cea care a creat de-a lungul timpului adevărate capodopere la lumina opaițului, în iernile lungi ale veacurilor trecute.
În timpul lucrului, femeile spuneau o rugăciune ortodoxă pentru comunicare cu divinitatea: „Cămara Ta Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina – taina sufletului meu! Și mă mântuieşte, Mântuitorul meu”.
Foto: Adolphe A. Chevalier și Centrul pentru Cultură și Arte "Carmen Saeculare" Neamț
SĂRBĂTORILE ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – TODORUSALE
Sărbătoarea Todorusalelor făcea parte din acea lume considerată primitivă de mulţi, dar care fascinează pe tot atât de mulţi. Ea este în strânsă legătură cu Paştele, căzând întotdeauna la 24 de zile după Paşti, împărţind în două părţi perfect egale perioada dintre Paşti şi Rusalii, numindu-se de aceea şi Strat de Rusalii. Cuvântul „strat” este, în această formulă, un împrumut din limba bulgară şi înseamnă „mijloc”, „centru”. Deoarece cuvântul bulgar era strieda, unii oameni din trecut au numit sărbătoarea Strodul. Denumirea Todorusalii se explică printr-o credinţă conform căreia în ajunul acestei sărbători s-ar întâlni cele şapte Rusalii cu cei şapte fraţi ai lor, numiţi Sân Toaderi. Ca semn al bucuriei reîntâlnirii, Rusaliile dăruiau fraţilor lor câte un buchet făcut mai ales dintr-o plantă numită dumbravnic sau todoruse.
Sărbătoarea Todorusaliilor ar fi, aşadar, prima zi în care îşi fac apariţia pe pământ Rusaliile, nişte zâne care umblau pe pământ şi prin aer fără a fi văzute de oameni. După unii ar rămâne printre noi aproximativ o lună, după alţii ar reapărea in Săptămâna Rusaliilor, cât timp fiind printre noi aceste zâne distrându-se, mâncând şi bând împreună cu cei şapte Sân Toaderi. Dacă cineva îndrăznea să facă ceva în zilele lor, atunci acela risca să se îmbolnăvească, cele mai grozave boli aduse de Rusalii fiind înnebunirea (pe respectivul apucându-l năbădăile sau boala Rusaliilor), orbirea, ologirea, poceala, ameţeala sau buimăceala şi altele. Mai ales în prima parte a zilei era cu desăvârşire interzisă orice activitate în casă sau la camp. În partea a doua se putea lucra numai dacă se punea la brâu pelin, usturoi, soc sau foi de nuc. Se spune că mai ales pelinul şi usturoiul nu le priiau Rusaliilor, ţinându-le la distanţă. De altfel, pelinul era pus acum în toate băuturile, în afară de apă, aceste băuturi trebuind să fie băute spre a nu avea nici o problemă cu Rusaliile supărate. În acelaşi scop, fetele şi feciorii care se întâlneau în această zi se băteau cu pelin. Nu întâmplător, ziua mai era numită şi Sărbătoarea Pelinului.
Sărbătoarea mai avea încă două restricţii: prima viza interzicerea râsului, iar a doua îi privea pe copii. Aceştia nu aveau voie să se strâmbe unii la alţii, existând riscul să rămână aşa toată viaţa! Activităţile principale ale zilei permise de prea supăratele Rusalii erau următoarele: semănatul cânepii, culegerea plantelor de leac, facerea unturii de oi şi sfredelirea urechilor la fetiţe, de aici o altă denumire a sărbătorii, Sfredelul Rusaliilor. Şi pentru că poporul credea că din această zi Rusaliile încep a sfredeli cu răutăţi, oamenii au inventat antidotul, acesta fiind dansul căluşarilor. Căluşarii, în număr de 13, jurau pe steagul căluşăresc la Todorusalii, pregătirile lor continuând până în Săptămâna Rusaliilor.
Se spune că sărbătoarea Todorusaliilor era ţinută chiar şi de păsări, ele nefacându-şi cuib în această zi. Apoi, exista obiceiul ca ziua onomastică a femeilor ce purtau (pre)numele Ruxandra să fie serbată la Rusalii, însă moldovencele, de frica Rusaliilor, o serbau întotdeauna la Todorusalii. (etnolog Marcel Lutic, “Timpul sacru. Sărbătorile de altădată.”, Editura Fundației Academice “AXIS”, Iași, 2006.)
SĂRBĂTORI POPULARE ROMÂNEŞTI – ZIUA DE ARMINDENI (1 MAI)
Pe vremuri, ziua de 1 mai era aşteptată cu mare bucurie, conotaţia muncitorească apărând de aproximativ un secol. Pe lângă denumirile cele mai cunoscute de Arminden, Armindeni sau Armindul, sărbătoarea se mai numea şi Maiul, Băui sau Păui. Denumirea „Arminden” provine din cuvântul slav ierminden, care nu însemna altceva decât „Ziua Sfântului Irimia”.
În ajunul zilei de 1 mai se aducea din pădure o prăjină înaltă (sau un copac) căreia i se lăsau câteva crenguţe în vârf. Uneori, tot în vârf, i se punea o cruce sau o roată făcută din spice de grâu sau cununi de flori. Prăjina sau copacul sunt alese din anumite esenţe, socotite sfinte, precum fag, frasin, stejar ori brad. Puse în anumite locuri, în mijlocul satului, al stânei, între hotare sau în faţa casei, prăjinile sau copacii erau lăsaţi să cadă de la sine sau se puneau pe foc când se cocea pâine din grâul nou. Tot în seara ajunului se aninau la uşile şi ferestrele caselor şi grajdurilor, precum şi la porţile ogrăzilor, ramuri verzi din copacii deja amintiţi. Atât prăjina sau copacul, cât şi ramurile verzi, se numeau mai peste tot armindeni, maial sau maiagă, fiind considerate înlocuitoarele unei străvechi divinităţi a vegetaţiei. Scopul acestei divinităţi era protejarea gospodăriei, a aşezării şi a ogoarelor de duhurile rele, extrem de active acum şi sub forma cumpenelor, luna mai socotindu-se altădată prima lună a verii.
La români, cea mai importantă practică tradiţională era ieşirea oamenilor la iarbă verde pentru a bea vin roşu (niciodată alb!) cu pelin verde „spre a prinde la sânge”. Se bea vin roşu pentru a deveni roşu la faţă ca vinul şi sănătos tot anul, considerându-se că în ziua de 1 mai se înnoieşte sângele. Prin unele locuri se continua cu băutul vinului roşu toată luna mai, spunându-se că astfel se înnoieşte maiul, adică ficatul. Cert este că nimeni nu muncea în prima zi a lunii, altfel, se zice, vinul de anul trecut făcea flori. Femeile aveau şi un alt motiv să nu muncească, crezând că astfel vor fi apărate de vifor şi de grindină şi nu vor pierde laptele de la vaci.
Mai precizăm că oamenii nu ieşeau niciodată la iarbă verde înainte de a-şi spăla faţa şi mâinile cu rouă, asta pentru a fi sănătoşi şi frumoşi peste an, acest lucru făcându-se, bineînţeles, înainte de răsăritul Soarelui. Ieşirea la iarbă verde era acompaniată adesea şi de lăutari, veselia trebuind să fie nota generală a zilei de 1 mai. De obicei, se mânca miel fript, vinul roşu putând fi înlocuit, numai în ultimă instanţă, cu rachiu. Însă, acest rachiu trebuia băut doar dintr-un pahar care avea pe fund câteva fire de pelin. Totuşi, petrecerile aveau loc numai dacă 1 mai cădea într-o zi de dulce şi în afara Postului Mare, altfel nimeni nu îndrăznea să bea şi să se veselească.
Aceasta este sărbătoarea tradiţională a Armindenului. Trăită sub semnul Arborelui Vieţii şi a Soarelui, sărbătoarea era una a bucuriei, această bucurie fiind considerată molipsitoare pentru toate zilele verii care urma.
În esenţă, sărbătoarea Armindenului aminteşte de începutul Anului Nou primăvara, când natura exploda, iar oamenii erau contaminaţi de această răbufnire a vegetaţiei: „să dea Domnul să plouă-n fiecare mai pentru a avea destul mălai”.
(Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată.”, Editura Fundaţiei Culturale AXIS, Iaşi, 2006)
CREDINŢE POPULARE ROMÂNEŞTI – LEGATUL PLOILOR, MANA VACILOR
Pentru astăzi ne-am propus a vă descreţi frunţile apelând la două scurte texte ale preotului Gheorghe Verşescu, culese din cartea semnată de domnia sa, „Monografia comunei Tarcău, judeţul Neamţ”. Lucrarea cu pricina a fost editată pentru prima dată în anul 1942 la Tipografia Românească „Gheorghe Asachi”, Societate Cooperatistă, Piatra-Neamţ. În anul 2005, Editura „Nona” şi-a făcut datoria de onoare de a scoate din anonimat această importantă trudă a părintelui Verşescu, scoţând pe piaţa cărţii ediţia a doua a cărţii.
Înainte de a vă lăsa să vă delectaţi cu două dintre credinţele populare locale, mai facem menţiunea că autorul nu este altul decât tatăl Doamnei acuarelei româneşti, pictoriţa Iulia Hălăucescu.
“LEGATUL PLOILOR. În Lunca Strâmbului, mai în trecut unul, mai încoace doi gospodari fac cărămidă din pământurile lor. O clădesc în cuptoare, o ard şi o comercializează. Se întâmplă uneori vara secetă. Nu plouă două, trei, patru săptămâni. Cine credeţi că sunt de vină? Cărămidarii! Ei au legat ploile, ca să aibă timp uscat la lucrul lor. Cărămida şi ploile sunt două noţiuni care se ciocnesc. Îi ştiu ei vecinii, că farmezonii aceştia sunt mari giambaşi la opritul ploilor. Unor oameni muritori îi atribuiesc puterile Sf. Ilie. Şi ei, păcatele lor, nici un cuvânt nu se pricep la toate vrăjile acestea presupuse. Da aşa-i omul. Todeauna caută ţapi de ispăşire.
MANA VACILOR. Se întâmplă câte odată unei vaci să-i scadă laptele. Mâncarea proastă, iarba uscată, sau cine ştie ce altă cauză produce această turbare. Şi vitele au necazurile lor. Poporul nu crede altfel decât că i s’a luat mana. Cutare vecină este meşteră la descântece. Ea este pricina. Uite cum rage vaca la poarta ei. Certe, învinuiri. Preotul şi aici este chemat să facă rugăciuni, să alunge duhurile necurate.”
DIN VIAŢA ROMÂNILOR DE ALTĂDATĂ – ANUL NOU PASTORAL
Calendarul oierilor români era împărţit în două anotimpuri egale: vara pastorală, între Sângiorz (23 aprilie) şi Sâmedru (26 octombrie) şi iarna pastorală, între Sâmedru şi Sângiorz. Miezul verii era marcat de Sântilie (20 iulie), sfânt creştin care a preluat atribuţiile unui zeu preistoric al Soarelui şi focului, iar miezul iernii pastorale de Sânpetru Lupilor, divinitate năprasnică ce împarte în noaptea de 15/16 ianuarie tainul (oi, vite, oameni etc.) lupilor pe un an întreg.
Începuturile anotimpurilor pastorale (Sângiorzul şi Sâmedrul) şi mijlocul acestora (Sântilie şi Sânpetru Lupilor) erau importante repere calendaristice pentru planificarea întregii activităţi a crescătorilor de animale, în special a oierilor.
Numărarea zilelor într-un an calendaristic format din două anotimpuri, vara şi iarna, putea începe atât la Sângiorz, după fătatul oilor, înţărcatul mieilor şi urcarea turmelor la munte, cât şi la Sâmedru, după coborârea turmelor, împerecherea (mârlitul) oilor şi pregătirile pentru iernat. Intrarea în aceste două sezoane era marcată de ample scenarii din care nu lipseau sacrificiile rituale: mielul la Sângiorz şi berbecul la Sâmedru. Spre deosebire de Anul Nou agrar celebrat la moartea şi renaşterea simbolică a Dochiei (1-9 martie), când dă colţul ierbii şi înfrunzeşte codrul, Anul Nou pastoral începea în preajma Sâmedrului (14-27 octombrie), în perioada de împerechere a oilor şi de desfrunzire a codrului. Turmele ciobanilor, sterile în timpul verii pastorale, sunt fertilizate la intrarea în iarnă, în timp ce holdele ţăranilor sunt sterile iarna şi fertile vara.
CREDINŢE ŞI PRACTICI POPULARE – SÂNGIORZUL VACILOR
În ziua de 22 aprilie, când se prăznuia Mânecătoarea, sora lui Sângiorz în Panteonul carpatic, se credea că vin strigoii şi vrăjitoarele să fure laptele vacilor, rodul câmpului, visul fetelor şi norocul băieţilor. Strigoii vii, care îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor în noaptea de 22/23 aprilie, s-ar aduna, călărind pe limbile meliţelor, pe la casele rămase pustii şi răscrucile drumurilor, pe hotarele dintre sate. După ce îşi încearcă puterile, bătându-se cu limbile meliţelor până la miezul nopţii, revin în sat, intră în trupurile părăsite şi merg să ia mana vitelor cu lapte. Femeile vrăjitoare mergeau şi ele, până la ivirea zorilor, cu sidila (strecurătoare din pânză rară) legată de picior prin păşunile, fâneţele şi holdele consătenilor. Sidila înmuiată de rouă era stoarsă într-un vas de lemn (doniţă, găleată), vrăjită şi dată apoi s-o bea propriile vite. Aceasta era mana, sporul laptelui transferat prin mijloace magice de la vitele vecinilor la cele ale vrăjitoarelor şi strigoilor vii. Alteori mana vitelor, în special fertilitatea acestora, era furată prin îngroparea unui bulgăr de sare sub poteca de trecere a vitelor, se dezgropa în taină şi se da vitelor de prăsilă (Bucovina).
Credinţa oamenilor că vitele vor pierde laptele sau că nu se vor mai înmulţi era atât de puternică încât întreaga suflare a satului era preocupată de găsirea unor mijloace eficiente de luptă, tot de natură magică, împotriva vrăjitoarelor: ascunderea limbilor de meliţă pentru a nu fi găsite de strigoi; ungerea cu usturoi sau cu mujdei de usturoi a meliţelor, porţilor, uşilor, pragurilor şi ferestrelor, vitelor şi oamenilor; descântatul şi lăsatul pelinului, leuşteanului, bozului, odoleanului, rostopascăi în grajdurile şi staulele vitelor. Pe arii extinse, se agăţau ramuri de rug şi măceş la porţi, uşi şi ferestre, se puneau ramuri verzi de fag, stejar, salcie la stâlpul casei sau al porţii, se alungau vrăjitoarele prin strigăte, sunete de tulnice şi buciume, se supravegheau cu mare atenţie păşunile vitelor scoase la păscut, se afumau vitele şi păstorii, se aprindea focul viu.
DIN CULTURA ȘI TRADIȚIILE POPULARE ROMÂNEȘTI – SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ
Prin popor se povesteşte că Domnul Iisus, înviind din morți în ajunul acestei săptămâni, a luminat toată lumea. Pe de altă parte, tot poporul este cel care explică denumirea acestei săptămâni deosebite prin faptul că acum „toate se luminează, adică încep să înflorească și să se înnoiască". Evident, mai toate zilele săptămânii sunt serbate, două fiind motivele: pentru boli și pentru semănături. Mulți români credeau că cei care lucrau în aceste zile luminate urmau să orbească. Era permisă doar punerea găinilor, a rațelor sau a altor păsări de curte la clocit, considerându-se că așa vor ieși cu bine și sănătoși puii.
Ziua a treia a Paştelui era numită Marţea Albă, Marțea Dracului sau Mătcălăul, aceasta deschizând o serie de trei, șapte ori nouă zile de marți, serie numită și Oloagele. În special, aceste zile de marți erau ținute pentru ca semănăturile să fie apărate de grindină și ger, ziua de marți amintind de zeul Mars al romanilor, zeu care, înainte de a deveni al războiului, deschidea anotimpul primăverii în luna lui martie. Despre prima marţi din această serie, bătrânii spun că ar fi ruptă din Înviere, tradiţia cerând să se dea de pomană la săraci.
Miercurea se putea munci, prin unele părţi doar la câmp, femeile ţinând această zi mai ales pentru bolile de picioare numite „de dânsele”. De asemenea, cei care lucrau riscau să fie chinuiţi peste vară de purici. Spre seară, tinerii plecau la pădure după flori şi beţe de alun, trebuind să aducă acasă măcar nouă astfel de beţe, în zorii zilei următoare acestea având o întrebuinţare specială.
Joia Paştilor sau Joia Necurată era serbată pentru ca grindina să nu bată holdele, această joi fiind prima din seria celor nouă joi domneşti de după Paşti. Prima grijă era ca în zori să se dea foc în faţa casei la cele nouă beţe de alun aduse în ajun, crezându-se că aici vor veni sufletele celor morţi să se încălzească. Ziua se făceau multe pomeni în cimitir, având loc şi aşa-numita Slobozire a apei pentru morţi pe la fântâni, un tânăr sau o tânără cărând 44 de găleţi pline cu apă pentru răposaţii apropiaţi. Prac¬tica se încheia cu o masă la iarbă verde, prezenţa a 44 de colăcei fiind caracteristica acestei mese. Spre seară mulţi bolnavi se duceau să se culce în pădurile de frasin pentru a-şi visa leacul. Alţii umblau după buruieni tămăduitoare, după apă de izvor sau după babe ce ştiau să descânte.
Obiceiurile anterioare ne amintesc că suntem în ajunul Izvorului Tămăduirii, sărbătoarea centrală a Săptămânii Luminate. Această sărbătoare foloseşte din plin puterea magică a apei, acum, ca şi la Bobotează, toate apele fiind sfinţite.