În concepţia oamenilor de altădată, casa copilului se întemeia, ca oricare alt adăpost (casă, sat, stat), după un scenariu ritual care cuprindea, printre altele, descoperirea locului favorabil întemeierii, de obicei prin vânătoarea rituală (oraţia de nuntă descrie peripeţia mirelui plecat la vânătoare), întemeierea adăpostului prin actul bătutului parului sau stâlpului (actul nupţial), însufleţirea adăpostului creat […]
Cele două Sântămării încadrează calendaristic Anul Nou biblic (1 septembrie), presupusa Facere a Lumii (5508 î.H.). De altfel, multe dintre trăsături specifice Anului Nou biblic sunt preluate de Sântămăriile româneşti. Peste o mare sărbătoare din preajma echinocţiului de toamnă, dedicată morţii şi renaşterii unei zeiţe preistorice, Părinţii Bisericii creştine au suprapus Naşterea Născătoarei şi Pururea […]
Până în secolul al XVIII-lea, curtea domnească şi Biserica foloseau ca an oficial pe cel biblic, care începea la 1 septembrie. La această dată, Biserica creştină celebrează pe Cuviosul Simeon Stâlpnicul, numit de popor Simion Stâlpnicul sau Stâlpnicul. Acestuia îi sunt dedicate mai multe credinţe cu semnificaţie calendaristică: „Se numeşte astfel fiindcă toată viaţa lui […]
Pantelimon sau Pintilie Călătorul, frate cu Sântilie, este o reprezentare mitică a cărei zi de celebrare (27 iulie) este un important hotar în scurgerea timpului calendaristic. Acum se spunea că se întoarce crugul Cerului spre toamnă şi iarnă, că păsările, în special berzele (cocostârcii), se strâng stoluri pregătindu-se pentru plecare în ţările calde, iar cerbul […]
Hora Sântiliei era un obicei prenupţial la miezul verii pastorale, când ciobanii coborâţi de la stâne îşi „băgau drăguţele în joc“. Intrarea unei fete în joc, în prezenţa obştii săteşti, era un prag obligatoriu pentru ca aceasta să poată fi peţită în vederea căsătoriei. Fetele neintroduse în joc la Sântilie aveau să privească hora de […]
Frumusețea și tâlcul legendelor populare împletite, de-a lungul timpului, cu firul roșu al fiecărei sărbători le dă consistență și le îmbracă în straiele specifice ale acestui pământ, astfel că, un eveniment a cărui anvergură trece de granițele teritoriilor locuite de români, capătă matricea stilistică a spațiului mioritic. De asemenea, se remarcă și aspectele utilitare ale […]
Sântilie, zeul focului şi al soarelui din Panteonul românesc, este identificat cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleisis din mitologia geto-dacă. Sub influenţa creştinismului, acesta a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Prooroc Ilie (20 iulie). La Sântilie, miezul verii pastorale, se organizau pe munţi vestitele Nedei şi Sântilii. Sântilie este o […]
În trecut, ciobanii alcătuiau grupuri sociale de 15-20 de oameni, desprinse şi izolate de comunităţile săteşti, care trebuiau să facă faţă tuturor vitregiilor naturii. Cunoştinţele lor despre meteorologia, astronomia, etnobotanica, medicina populară erau impresionante. Viaţa singuratică a păstorilor, legată mai strâns cu natura înconjurătoare decât cu oamenii de la poalele munţilor, se întrerupea brusc la […]
În ultimele două secole Târgul de pe Muntele Găina din Apuseni a fost unul dintre subiectele obişnuite de defăimare a românilor transilvăneni de către falsificatorii istoriei lor. După aceştia, participanţii la târg îşi vindeau acolo fetele precum animalele. Locuitorii Apusenilor moţii, ţopii şi crişenii, care extrăgeau aurul pentru înfrumuseţarea palatelor şi catedralelor defăimătorilor, şi-au păstrat […]
Păpuşa confecţionată vara, pe timp de secetă, din lut, cârpe, paie sau crenguţe de lemn îmbrăcate cu hăinuţe din cârpe este una dintre efigiile Marii Zeiţe neolitice. Dacă era invocată să aducă ploaia se numea Ploaia, Moaşa Ploii, Mama Caloiana, Maica Călătoarea, Maica Domnului, Zâna, Scaloiana, dacă trebuia s-o oprească devenea Seceta, Mama Secetei, Tatăl […]
Ciurica este o năprasnică reprezentare mitică care dădea femeilor dreptul să-şi pedepsească bărbaţii în ziua ei de celebrare, 15 iulie. În această zi se evitau loviturile de orice fel, certurile şi neînţelegerile din familie pentru a nu avea parte de ele în cursul anului. Amintirea acestei patroane a bătăii este păstrată de unele expresii adresate […]
Paparuda, zeiţă pluviometrică invocată de ceata feminină pentru a dezlega ploile în zilele caniculare ale verii, este înrudită cu zeul indian Rudra, stăpân al fenomenelor meteorologice. Pe teritoriul României, Paparuda poartă mai multe denumiri zonale: Păpăluga, Păpăruga, Bărbăruţă, Peperuie, Dodoloaie, Dodoluţă, Mătăhulă. Iniţial, obiceiul se desfăşura la o dată fixă din preajma echinocţiului de primăvară. […]
Pricupul este o reprezentare mitică a Calendarului popular care a preluat data şi numele Sfântului Mare Mucenic Procopie din Calendarul bisericesc. Atribuţiile lui erau să „pricopească” (să grăbească) coacerea cerealelor semănate primăvara (Moldova) şi să ferească holdele, mai ales cânepa, de grindină şi vijelie (Muntenia, Oltenia, Transilvania, Bucovina). Dacă nu-i este respectată ziua, Pricupul poate […]
Cicoarea este o plantă care creşte prin fâneţe, locuri virane şi pe marginea drumurilor, fiind invocată în farmece de către fetele necăsătorite ca să pună pe jar inima peţitorilor. Se credea că tinerele care o puneau sub căpătâi, împreună cu cămaşa celor doriţi, îi vedeau pe aceştia în vis, iar cele care se afumau sau […]
La Rusalii, leuşteanul are valoare apotropaică, de alungare a ielelor şi a relelor aduse de acestea. Tulpinile şi frunzele de leuştean se agăţau la ferestrele şi la uşile caselor, se legau de coarnele şi cozile vitelor cu lapte, se amestecau cu tărâţe şi se dădeau să le mănânce animalelor. Femeile se încingeau cu tulpinile peste […]
Iarba lut Tatin sau tătăneasa este personificarea unei plante de leac căreia i se cere ajutorul pentru vindecarea rănilor, arsurilor, reumatismului, luxaţiilor şi fracturilor. Recoltar plantei se făcea după un ritual vechi, pe parcursul a două zile: marţi seara se descoperea şi se însemna locul unde creşte planta, iar după trei zile, vineri dimineaţa, se […]
Coroana împletită din floarea de sânziană (drăgaică) şi din spice de grâu în dimineaţa zilei de Sânziene sau de Drăgaică (24 iunie) este substitutul fitomorf al zeiţei agrare. Această efigie divină are puteri miraculoase: purtată pe cap de o fecioară în ceremonialul numit Dansul Drăgaicei simbolizează zeiţa agrară; agăţată la fereastră, în stâlpii porţilor, în […]
Ziua de sâmbătă dinaintea Rusaliilor, dedicată morţilor, moşilor şi strămoşilor, este numită Moşii de Vară în Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia şi Banatul de est. Denumirile zonale ale Moşilor de Vară subliniază importanţa zilei (Moşii cei Mari) sau locul acesteia în Calendarul popular (Moşii Duminicii Mari, Moşii Rusaliilor). Se credea că sufletele morţilor, după ce au […]
Jocul căluşarilor este un colind de mare spectacol în care Căluşul şi anturajul său, ceata căluşarilor, redau prin dans, gesturi, acte rituale, strigături victoria repurtată în lupta lor cu Ielele sau Rusaliile. Ei povestesc prin dans lupta crâncenă a unei oşti înarmate cu ciomege împotriva Ielelor sau Rusaliilor, un adversar invizibil sau văzut numai de […]
Ielele sunt reprezentări mitice feminine care apar noaptea, înainte de cântatul cocoşilor, între Paşte şi Rusalii. Acestea poartă o bogată sinonimie zonală: Cele Sfinte, Dânsele, Fetele Câmpului, Frumoasele, Măiestrele, Rusaliile, Şoimanele, Ursoaicele, Zânele. Ielele sunt spirite rebele ale morţilor care, după ce au părăsit mormintele la Joimari şi au petrecut Paştele cu cei vii, refuză […]
Ispas Este personajul mitic care ar fi asistat la înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer, este sărbătorit în ziua de joi din săptămâna a şasea după Paşte. În drumul lor spre Cer, sufletele morţilor se puteau rătăci şi reveni pe Pământ sub formă de moroi sau strigoi provocând rele animalelor, în special […]
Ziua solstiţiului de vară pe stil vechi, când se spunea că începe să se usuce rădăcina grâului şi să se coacă bobul în spic, se numea Vartolomeul Grâului. Denumirea acestei reprezentări mitice a fost preluată de la Sfântul Apostol Vartolomeu din Calendarul ortodox. Pe stil vechi, ziua de celebrare a acestui sfânt corespundea cu solstiţiul […]
Cei patru sfinţi creştini celebraţi în zilele de 10 (sfântul mucenic Timofte), 11 (sfântul apostol Vartolomeu), 12 (preacuviosul Onufrie) şi 14 (sfântul proroc Elisei) sunt numiţi, în Calendarul popular, Sfinţii Mărunţi. Aceştia ar fi responsabili cu împârguirea şi coacerea la timp a lanurilor de grâu. Pe măsură ce timpul calendaristic pe stilul vechi rămânea an […]
Multe sunt practicile populare ale poporului român. Una dintre ele, povestite în cele ce urmează de etnologul Ion Ghinoiu, este înrudirea spirituală a copiilor, practică cunoscută drept însurăţit ori înfârtăţit, termeni care pleacă de la surate şi fraţi, ceea ce deveneau unul pentru altul copiii după finalizarea legământului. Legământul juvenil încheiat până la moarte de […]
Periniţa este un joc ritual al sărutului care a migrat de la priveghiul cu jocuri organizat la înmormântarea omului, la priveghiul de înmormântare a anului, Revelionul. La excesele din noaptea Anului Nou, când oamenii fac totul peste măsură (beau, mănâncă, joacă, se distrează), se adaugă gesturile şi cuvintele licenţioase, jocul mascaţilor, dansul sărutului, supravieţuiri evidente […]
Paznicul lumii de dincolo care latră sufletele necunoscute ale morţilor în prima noapte după sosire este, în credinţele populare, Căţelul Pământului. Iscusit, acesta ar fi participat, alături de arici, la Zidirea Lumii. Este un câine alb, cu corp alungit şi picioare scurte, însă nevăzător, iar când latră are glas strident, înfiorător. Noaptea iese din pământ […]
Pentru a preîntâmpina dispariţia unor specii de plante şi animale, cei vechi nu dădeau legi să fie ocrotire sau să le declare monumente ale naturii ca astăzi. Pentru ei puterea credinţei era mai puternică şi mai eficientă ca puterea legii. Un exemplu este garofiţa de munte, floare foarte frumoasă care creşte prin poienile şi livezile […]
Prin popor se povesteşte că Domnul Iisus, înviind din morți în ajunul acestei săptămâni, a luminat toată lumea. Pe de altă parte, tot poporul este cel care explică denumirea acestei săptămâni deosebite prin faptul că acum „toate se luminează, adică încep să înflorească și să se înnoiască”. Evident, mai toate zilele săptămânii sunt serbate, două […]
Pentru oamenii de altădată, unul din momentele trăite cu cea mai mare intensitate era Noaptea Sfântă a Învierii, în noaptea aceasta desfăşurându-se o mulţime de datini şi obiceiuri mai mult sau mai puţin legate de învierea Domnului. Se considera că după o perioadă de degradare a timpului, de instaurarea chiar a haosului atunci când trupul […]
Două dintre cele mai de seamă griji ale omului de abia trezit în Duminica Paştelui constau în uitatul într-o cofă cu apă, pentru a vedea bine peste an, şi în pusul mâinii pe un cleşte de fier sau pe clanţa uşii, spre a fi sănătos şi tare până la Paştele următor. Despre morţi se credea […]
Lunea Paştelui mai era numită şi Ziua Vălăritului sau Ziua Udatului, obişnuindu-se ca acum flăcăii să ude cu apă pe fetele mari, iar băieţandrii pe fetiţe. Mai demult, flăcăii erau organizaţi în cete, având ca şef un vătaf. Umblau prin sat cu lăutari după ei, oprindu-se mai ales la casele fetelor mari, aici făcând urări […]
În comunităţile tradiţionale se considera că Vinerea Mare deschide un timp al haosului şi întunericului, oamenii rămânând astfel fără protecţie divină. Se spunea că Vinerea Mare ar echivala cu 12 vineri obişnuite, denumirea Vinerea Seacă fiind explicată prin postul negru pe care mulţi oameni obişnuiau să-l ţină acum. Cei care aveau bube, obişnuiau ca acum, […]
În vechime, ziua de joi era serbată în fiecare săptămână ca o zi de duminică, la romani joia fiind închinată lui Jupiter, zeul cerului. Nu întâmplător, joia era dedicată cultului şi odihnei, în Maramureş joia făcându-se până astăzi nunţi. Ne putem închipui ce importanţă are ziua de joi, aducându-ne aminte de cele nouă joi de […]
Alături de prima săptămână a Postului Mare, această săptămână avea o importanţă deosebită pentru comunităţile arhaice, oamenii trăind acum într-un timp mult mai purificat, aproape sacru, din moment ce, din punct de vedere bisericesc, Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor aparţinea Sărbătorii Paştelui. Potrivit Sfântului Ioan Chrisostomos „această săptămână se numeşte «mare» nu pentru că zilele […]
Dansul funerar practicat de obicei de fete în unele cimitire din Bihor a doua zi de Paşte, în Duminica Tomei sau de Rusalii este cunoscut sub diferite nume: Jocul pe Morminte, Moara, Mioara, Milioara, Jocul Felegii. Ceremonialul începe în cimitir, motiv pentru care este numit şi Jocul pe Morminte, înconjoară biserica şi apoi se continuă […]
Credinţa întoarcerii spiritelor morţilor în ajunul marilor sărbători (Sfântul Gheorghe, Sânziene, Sfântul Dumitru, Crăciun, Măcinici) pentru a se întâlni şi a petrece cu cei vii este atestată în mai multe zone etnografice. Sufletele inofensive ale morţilor sunt întâmpinate cu mese întinse în casă (Masa de Ajun în Moldova şi Bucovina) sau în bătătură (Focurile de […]
În şirul sărbătorilor populare de primăvară, una care bucură sufletul ţăranului român este Duminica Floriilor, bucuria fiind cu atât mai mare cu cât sărbătoarea aceasta vesteşte apropierea sfârşitului Postului Mare şi, mai ales, învierea Domnului Hristos. Salcia sau răchita, simboluri ale regenerării şi nemuririi, rămân şi azi elementele esenţiale ale sărbătorii Floriilor; se crede despre […]
În satele din sudul României se practica în sâmbăta Floriilor un ceremonial complex dedicat unei zeiţe preistorice a vegetaţiei, structurat după modelul colindelor. Sub influenţa creştinismului acesta a fost numită Lazăr, Lăzărelul sau Lăzărică. Una intre fetele colindătoare, Lăzăriţa, se îmbrăca mireasă şi împreună cu celelalte surate colinda pe la casele din sat. Cu paşi […]
Oul este substitutul divinităţii primordiale care este înfrumuseţat prin vopsire şi încondeiere în Săptămâna Patimilor pentru a fi jertfit şi mâncat sacramental în ziua de Paşte. Izvoare istorice şi arheologice certe atestă că, înainte de Hristos, a existat obiceiul de a se face cadou ouă colorate la marile sărbători sezoniere, în special la Anul Nou. […]
La jumătatea Postului Mare, strămoşii noştri ţineau Sărbătoarea Ouălor, sărbătoare numită şi Sfintele Păresimi, Miezul sau Miaza Păresii sau Păreţii. Cuvântul „păresimi” (sau, cum îi spunea poporul, „păreţi”) provine din latinescul quadrogesimo, care înseamnă „40 de zile”, adică cât se considera că ţine efectiv Postul Mare, Săptămâna Patimilor având un statut special, în timp şi […]
Sufletul, esenţă vitală nemuritoare, este protejat de mai multe adăposturi în preexistenţă (pântecele matern, casa copilului sau placenta), existenţă (trup, casă, sat, lumea de aici) şi în postexistenţă (sicriu, mormânt, cimitir, lumea de dincolo). El nu poate intra şi ieşi prin acelaşi loc al adăpostului său la marile treceri din preexistenţă în existenţă (naşterea) şi […]
Sulul este un zeu al vegetaţiei substituit de un butuc de lemn (sulul războiului de ţesut), îmbrăcat şi împodobit ca un flăcău, care fertiliza în prima joi după Paşte lanurile de grâu. Cetele de fete, organizate pe uliţele sau pe părţile satului, confecţionau din sulul războiului de ţesut o păpuşă cu cap, gură, ochi şi […]
Peste un zeu al vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate, identificat în Panteonul românesc cu Cavalerul trac, creştinismul a suprapus pe Marele Mucenic Gheorghe, care este celebrat în ziua de 23 aprilie. Această reprezentare mitică se numeşte Sângiorz în Transilvania şi Banat, Sfântul Gheorghe în Moldova, Muntenia şi Oltenia. Împreună cu […]
În ziua de 22 aprilie, când se prăznuia Mânecătoarea, sora lui Sângiorz în Panteonul carpatic, se credea că vin strigoii şi vrăjitoarele să fure laptele vacilor, rodul câmpului, visul fetelor şi norocul băieţilor. Strigoii vii, care îşi părăsesc trupurile fără ştirea lor în noaptea de 22/23 aprilie, s-ar aduna, călărind pe limbile meliţelor, pe la […]
Marcul Boilor, prăznuit în Calendarul popular în ziua de 25 aprilie, este patron al vitelor mari, în special al boilor. În această zi, principalele animale de muncă din satul vechi românesc, boii, erau lăsaţi să pască pe unde şi cât doreau, nu erau legaţi şi, mai ales, nu se înjugau la căruţă sau la plug. […]
Prima mulsoare a turmei de oi, urmatăde o frumoasă petrecere câmpenească în ziua de Sângiorz sau în altă zi de la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai e numită Sâmbra Oilor, Arieţul, Ruptul Sterpelor, Măsurişul Oilor. În această zi se măsura şi se cresta pe răbojul de lemn laptele de la oile fiecărui sâmbraş, […]
Joimăriţa este una dintre ipostazele zeiţei Morţii în Panteonul românesc. În imaginarul popular, Joimăriţa are înfăţişare înfiorătoare: cap uriaş, păr lung şi despletit, dinţi laţi şi gura căscată. Locuinţa ei s-ar afla în păduri pustii sau în creierii unor munţi înalţi. Uneltele de pedeapsă şi tortură pe care le poartă cu sine sunt, în exclusivitate, […]
Pomenile date de o persoană înainte de a muri sau, după moarte, de o rudă apropiată a acesteia, sunt ofrandele (jertfele, sacrificiile) de care va beneficia în lumea de dincolo. Acestea se dau în anumite momente ale ceremonialului funerar: în zilele care preced înmormântarea, la înmormântare, la şase săptămâni, la plecarea sufletului, şi, după înmormântare, […]
Cel mai cunoscut substitut ritual al omului, atestat din neolitic până astăzi, este vasul ceramic, în special oala. Aceasta se naşte din modelarea lutului şi redevine ceea ce a fost, pământ, printr-o moarte violentă, spargerea rituală. Animată cu viaţă prin ardere în cuptor, oala este un important agent ritual manipulat de persoane iniţiate: vrăjitoare, moaşă, […]
Pasărea-suflet este o reprezentare plastică a sufletului mortului pe stâlpii şi pe crucile din unele cimitire, redată în întregime sau parţial, prin cioplire, traforare şi pictură. La confluenţa Jiului cu Dunărea, pasărea sculptată, traforată sau pictată pe cruce este redată în zbor descendent, orientată spre pântecele Pământului, reşedinţa zeiţei-mamă neolitice. Dar, în cele mai multe […]
În Panteonul românesc „Iama” este o reprezentare mitică identificată cu Yamma, zeul indian al morţilor. În Sudul României expresia „a da iama” în păsări, animale, holde etc. înseamnă a muri. Deosebirea dintre zeul carpato-dunărean şi cel indian este minoră: la indieni ia sufletele oamenilor, iar la români, viaţa plantelor şi a necuvântătoarelor. La români, pasărea […]
Legământul încheiat până la moarte între fete este numit, în Banat, Mătcuţatul Fetelor. Ceremonia se desfăşoară în casă, în jurul unei mese, sau în grădină, în jurul unui pom fructifer, de obicei un măr înflorit. În cazul în care legământul se face în casă, acesta cuprinde următoarele secvenţe: înţelegerea între fetele care doresc să se […]
Ziua de miercuri din mijlocul Postului de Paşti este numită, în Calendarul popular, Miezul Păresimilor sau Alesul Ouălor. în această zi gospodinele separau, la lumina lumânării, ouăle roditoare, bune pentru prăsilă, de cele fără rod, care urmau a fi vopsite sau încondeiate la Paşti. Cloştile puse pe ouă în ziua de Târnoase scoteau puii după […]
Clopotul din aramă este o personificare a cărei limbă metalică imită glasul divinităţii, mângâie şi cheamă credincioşii la închinăciune, alungă şi îndepărtează duhurile malefice ale naturii. Spre deosebire de toaca de lemn, simbol al civilizaţiei neolitice a lemnului, clopotul este emblema divinităţilor solare indo-europene (epoca bronzului, epoca fierului) şi creştine. Cu glasul clopoţeilor legaţi la […]
Practica magică prin care se obţine glasul divinităţii fitomorfe, prin lovirea ritmică cu unul sau două ciocane din lemn a unei scânduri de paltin, este cunoscută sub numele de Bătaia toacei sau Colindul cu toaca. În nord-vestul Transilvaniei feciorii şi copiii chemau prin sunetele toacei spiritele morţilor care îşi părăseau mormintele la Joimari pentru a […]
Anul deschis de Revelion este un timp necunoscut, misterios. De aceea, oamenii încercau să afle prin diferite mijloace cât mai multe lucruri despre el: dacă le va aduce sănătate sau boală, bogăţie sau sărăcie, pace sau război. Un prilej favorabil era obiceiul Vergelul Fetelor, act de divinaţie pentru aflarea ursitei în serile şi nopţile marilor […]
Aprilie este luna a doua în calendarul vechi roman, cu începutul de an la 1 martie, şi luna a patra în calendarele iulian şi gregorian, cu începutul de an la 1 ianuarie. Numele popular al lunii, Prier, înseamnă timp favorabil, prielnic holdelor şi turmelor de vite. Prin nord-vestul Transilvaniei aprilie se numea şi Luna Taurului. […]
Cel mai vechi şi mai cunoscut instrument muzical al românilor a fost fluierul, un obiect cultic cu care sufletele oamenilor de aici comunicau cu lumea spiritelor de dincolo. Materialul etnografic, lingvistic şi arheologic confirmă ipoteza că, în vechime, fluierul se confecţiona dintr-un os al strămoşului, de unde ar fi rămas expresia populară fluierul piciorului, parte […]
Astăzi, 30 martie, Centrul pentru Cultură și Arte “Carmen Saeculare” Neamț omagiază memoria unei personalități artistice importante pentru ținutul Neamț – actorul Corneliu-Dan Borcia, cel care, a fost, în anii ‘90 ai veacului trecut, profesorul clasei de actorie din cadrul Școlii Populare de Artă Piatra-Neamț. CORNELIU-DAN BORCIA (30 martie 1943, Sibiu – 17 august 2014, […]
Pentru a marca deschiderea şi închiderea ciclului vegetal într-un an calendaristic prin înflorirea unei plante, românii au asimilat sub aceeaşi denumire două specii: brânduşa de primăvară şi brânduşa de toamnă (sau ceapa ciorii). Prima înfloreşte primăvara şi vesteşte sfârşitul iernii, a doua înfloreşte toamna şi vesteşte începutul iernii. Singura asemănare dintre ele este culoarea liliachie […]
