OMAGIU ADUS ARTISTULUI PLASTIC AURELIA GHIAŢĂ-VASILIU
Aurelia Ghiaţă-Vasiliu s-a născut la 9 ianuarie 1896, la Piatra-Neamţ.
A fostun artist plastic de renume naţional. A absolvit Academia de Arte Frumoase Iaşi (1921).
O perioadă a profesat ca profesor de desen la Şcoala Normală de Învăţătoare din Piatra-Neamţ.
A deschis prima expoziţie de artă decorativă (panouri pe pânză de in şi proiecte) la Bucureşti, în anul 1927.
Ulterior, a avut o serie întreagă de alte expoziţii, dintre care reţinem aici: Salonul Oficial de Arhitectură şi Arte Decorative (Premiul I), expoziţiile de la Barcelona (1930, medalie), Paris (1937), New York (1939), Milano (1940 şi 1957), Bienala de Arte Decorative Bucureşti (1954 şi 1956).
În 1970, Aurelia Gheaţă-Vasiliu donează statului român întreaga colecţie de lucrări şi un imobil spre a deveni Casa „Dimitrie şi Aurelia Gheaţă”, care, oficial, a devenit muzeu în 1994.
O parte din creaţiie artistei se află în Muzeul de Artă din Piatra-Neamţ.
A trecut în eternitate în 1972, la Bucureşti.
FARMACISTUL LASCĂR A. VOREL, FURNIZOR DE MEDICAMENTE PENTRU CASA REGALĂ A ROMÂNIEI DIN VEACUL AL XIX-LEA
Lascăr A.
Vorel, s-a născut pe 25 Ianuarie 1851, la Piatra-Neamţ. Unul dintre reprezentanții celebrei
familii Vorel, Lascăr A. Vorel este fiul unui dintre primii farmaciști de pe
teritoriile locuite de români, Anton Vorel și, totodată, tatăl pictorului
Lascăr Vorel (născut în august 1879, la Iași, decedat în februarie 1918, la
München).
După ce tatăl său, spițerul Anton
Vorel, primea, la 26 mai 1825,
prin hrisov domnesc, de la domnitorul Ioniță Sandu Sturdza, dreptul de a deschide o spițerie în
Târgul Pietrei, pentru „obșteasca înlesnire în treaba medicilor”, în 1883, Lascăr A. Vorel primește brevetul de
furnizor al Curții Regale, farmacia numindu-se din acel moment Farmacia
Regală Vorel.
Cunoscutul farmacist nemțean a
fost finul lui Lascăr Catargiu, ispravnic de Neamţ, viitorul prim-ministru. Vorel
a absolvit Facultatea de Farmacie, în 1874. A luat în primire farmacia din
Piatra-Neamţ, în 1878.
A fost membru fondator al
Societăţii Ştiinţifice Literare „Asachi”, fondată în decembrie 1880.
A fost colaborator, cu articole
despre medicina populară, în publicaţiile „Corespondenţia provincială” şi
„Asachi”.
A trecut în eternitate pe 20 iunie 1902, la Piatra-Neamț.
OMAGIU ADUS MEMORIEI PROFESORULUI ŞI ISTORICULUI TRAIAN CICOARE
Traían Cicoare s-a născut în ziua de 25 ianuarie 1925, la Vâgiuleşti,
Mehedinţi. O altă sursă, „Traian Cicoare - Oameni, fapte şi comori spirituale din ţinutul Neamţ”
(Editura Acţiunea, Piatra-Neamţ, 2012, ediţie îngrijită de Constantin Bostan şi
Cristina Catana), menţionează ca dată a naşterii profesorului, publicistului şi
istoricului Cicoare ca fiind 9 februarie 1925.
Aşa cum îl descria profesorul Leonard Rotaru, „Traian Cicoare face parte dintr-o generaţie care a avut
de-a face în mod direct şi consistent cu valul epurărilor ideologice ale
perioadei comuniste de la noi din ţară. Consecinţă a acestora, ajunge în
perioada tinereţii sale în ţinutul Neamţ, unde s-a aşezat pentru întreaga viaţă.
Aici s-a integrat peisajului şi s-a armonizat în toate; la rândul său, locul l-a
adoptat definitiv, ca să-i «cânte fiinţa de puterea acestui pământ», aşa cum
frumos spunea Sadoveanu.”
Trimis cu domiciliul forţat în Regiunea Bacău (1953), va fi profesor la mai
multe şcoli din Judeţul Neamţ (Dragomireşti, Ivaneş, Hlăpeşti). în 1969, pentru
scurt timp, inspector la Comitetul de Cultură şi Artă al Judeţului Neamţ, iar
din 1970, revine în învăţământ (Liceul Pedagogic, Şcoala Nr. 9, Liceul
„Calistrat Hogaş”, Liceul Industrial Nr. 3, azi, Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu”).
Mânat mereu de a fi de folos comunităţii în care trăia, profesorul Traian
Cicoare schimbă locul la catedră cu cel de cronicar al întregului ţinut Neamţ.
Acelaşi Leonard Rotaru consemna: „Venise vremea ca domnul Traian Cicoare să deschidă marea
ofensivă a cercetării. Şi
astfel, au început să apară materiale bine documentate, atractiv elaborate, vizând
domenii variate, scrise într-o limbă curată şi expresivă, în mai toate
publicaţiile vremii de la nivelul judeţului Neamţ, dar şi în reviste de talie
naţională.
Astfel,a publicat numeroase articole şi
studii în ziarele „Acţiunea”, „Ceahlăul”,
„Monitorul de Neamţ”, „Realitatea” şi în revistele de cultură din Neamţ.
În anii de după 1990 a fost sufletul manifestărilor organizate de Asociaţia
Culturală „Petrodava“, în colaborare cu Asociaţia Culturală „Pro Basarabia şi
Bucovina“. În acelaşi timp, a comentat cu pertinenţă toate evenimentele care au
marcat istoria şi destinul acestui popor căruia a fost mândru că i-a aparţinut.
Ziua de 2 iulie 2007 a fost capătul drumului terestru al profesorului
Traian Cicoare. A fost ziua în care, din prea multă dragoste de Muzică, dornic
să-l asculte „pe viu” pe Maestrul Gheorghe Zamfir, binecunoscutul profesor de istorie
al urbei, ajuns la o vârstă respectabilă şi ros de boală, a ţinut cu tot
dinadinsul să fie prezent lângă Turnul marelui Ştefan, personaj pe care, în decursul
lungii sale cariere didactice, dar şi publicistice, trebuie să-l fi evocat de
mii de ori. A
fost acel început de seară – ora 18,45 – unul canicular de-a dreptul. Caniculă care,
suprapusă peste emoţia actului cultural-artistic atât de aşteptat de marele
profesor, emoţie dublată şi de efortul destul de mare depus la urcarea celor
peste şaptezeci de trepte ale esplanadei, a dus la un final tragic pentru
Traian Cicoare: atac cerebral sever.
Cum nimic pe lumea
aceasta nu-i întâmplător, a fost să fie ca Traian Cicoare să păşească Marele
Prag în aceeaşi zi cu trecerea la cele sfinte a marelui Voievod – 2 iulie! La
cinci sute trei ani distanţă. Şi lângă una din cele multe ctitorii ale
Muşatinului – Turnul din centrul istoric al oraşului!
Pentru posteritate a
rămas moştenire un îndemn al Profesorului Traian Cicoare: „încurajat de eficienţa sărbătoririi unor
mari personalităţi culturale în satele lor de baştină (...), adresez un apel de
sufet către intelectualii satelor nemţene să exploreze zăcămintele spirituale
ale locurilor unde „s-a născut veşnicia", să scoată la iveală tezaurele
intelectuale şi morale nepieritoare pornite de acolo. Cinstirea strămoşilor şi a valorilor care ne tutelează
devenirea (uneori chiar şi fără percepţia noastră) este o datorie sacră.”
Surse
de documentare: Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”; Constantin
Bostan şi Cristina Catana – „Traian Cicoare - Oameni,
fapte şi comori spirituale din ţinutul Neamţ”; Valentin Andrei – „Patruzeci de ani de Vacanţe Muzicale la
Piatra-Neamţ”.
F. BRUNEA FOX – PRINȚUL REPORTAJULUI ROMÂNESC
Filip Brauner, cel care avea să semneze în Cartea de aur a reportajului românesc cu pseudonimul F. Brunea-Fox, s-a născut la 18 ianuarie 1898, la Roman (conform lui Constantin Tomșa, în „Personalități ale culturii din județul Neamț”, Editurile Crigarux și Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2014).
A urmat școala primară în localitatea
natală, urmând apoi cursurile Liceului Național din Iași. Aici avea să scrie în
revista „Zări senine” și să efectueze primele sale traduceri, la început din
opera lui Baudelaire, împreună cu pietenul său Beno Wechsler (Benjamin
Fundoianu).
În anul 1915 este semnalat debutul său
editorial, semnând volumul „Versuri și proză” cu pesudonimul Pan. Pentru ca
începând din 1918, în „Arena”, să-și înceapă
prodigioasa carieră de jurnalist în care a excelat în domeniul reportajului,
ajungând să fie numit de colegii de breaslă drept „Prințul reportajului
românesc”, fiind comparat în acest domeniu cu marele Ernest Hemingway.
Succesul scrierilor sale a constat în felul aparte de a trata subiectul. La Brunea-Fox, faptul
divers devine o analiză extrem de critică, un deget acuzator spre personalul și
instituțiile statului care nu-și făceau treaba. Impactul unui
text de-al său era enorm, iar prestigiul autorului creștea cu fiecare material
gândit și trecut pe hârtie.
Cele mai citite și apreciate reportaje
au fost considerate „Cinci zile printre leproși” (1928), „Ali Kadri, sultanul
din Ada Kaleh” (1934), „Trenul-fantomă” (1933), „Mărirea și decăderea celui mai
gras om din România” (1937). Acestea și multe
alte scrieri ale sale din gazete au fost
strânse ulterior într-o carte, „Reportajele mele (1927-1938)”, publicată
postum, în 1979, la Editura Eminescu din București.
Și-a adăugat la nume particula Fox în
semn de prețuire faţă de profesionalismul jurnaliştilor de la „Fox Movietone
News”, un trust de presă de mare succes în epocă.
Stilul de lucru al jurnalistului-reporter F. Brunea-Fox este cel mai bine
descris de următoarea butadă: „«- Când mai trece Brunea-Fox pe la redacție?» «-
Ce să facă acolo, el e mereu pe teren. Caută material și scrie.»”
A făcut carieră la ziarele din
București, începând cu „Izbânda”, continuând cu „Dimineața” și culminând cu „Adevărul”.
Fire de poet, Brunea-Fox a fost și un apropiat
al cercurilor suprarealiste. Prin intermediul bunului său prieten ieșean,
Benjamin Fundoianu, îi cunoaște pe cei mai de seamă reprezentanți ai avangardei
literare: Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Gheorghe Dinu, Ion Pillat, Felix
Aderca, Saşa Pană.
A trecut în eternitate la 12 iunie 1977,
la București.
TUDOR ARGHEZI ȘI GEO BOGZA DESPRE
BRUNEA-FOX
„Cine a avut prilejul să-l citească pe
F. Brunea-Fox n-a mai avut nevoie de recentul lui reportaj (reportajul despre
leproșii de la Lărgeanca publicat în 1928) ca să știe că în acest anonim
ziarist stă de veghe o inteligență sclipitoare și are pretenții un gust
artistic exersat. E aproape o nepoliteță să-i aducem omagii lui Brunea, în
fața marelui public, de-atâta vreme ocolit de el, dintr-o înnăscută aristocrație
– pe care i-a mânjit-o zilele acestea succesul.” (Tudor Areghezi, în 1928)
„O lume întreagă de dezmoșteniți ai soartei, toți cei care n-aveau după ce bea apă, toți cei de pe treptele tribunalului, toți cei pe care îi aștepta spitalul sau pușcăria, toată suferința și mizeria Capitalei și a provinciei și-au găsit ecou în scrisul acestui mare, neobosit, generos reporter.
De fapt, el a pus în scenă, zi de zi, cu personaje reale, Azilul de noapte. Într-o vreme a manifestelor literare tipărite în reviste efemere, Brunea-Fox a forțat paginile marilor gazete cu propriul său manifest, impunând un gen necunoscut până atunci: pictura cu vitriol a realității.” (Geo Bogza, 1973)
PERSONALITATEA ZILEI – ACTORUL RADU BORUZESCU
Cinefilii îl cunosc datorită rolului titular din filmul „Felix şi Otilia”. Radu Boruzescu a fost considerat la
începutul anilor ’70 ai veacului trecut drept un actor carismatic şi foarte
talentat. Profeţia avea să fie confirmată în timp.
Născut pe 16 ianuarie 1944, la Secuieni,
judeţul Neamţ, Radu Boruzescu avea să se impună şi ca scenograf (a absolvit
Facultăţii de Arte Decorative şi Scenografie de la Institutul de Arte Plastice
din Bucureşti), cucerind premii pentru scenografia filmelor „Felix şi Otilia”,
„Cu mâinile curate”, „Nuntă în cer”.
Deşi angajat al Teatrului „Lucia Sturdza-Bulandra” din Bucureşti (1970), joacă în sala de teatru doar ocazional.
Căsătorit cu Miruna Boruzescu, şi ea scenograf şi realizator de costume, a
semnat scenografia (iar soţia sa costumele) pentru spectacole de operă din:
Bucureşti, Paris, Nancy, Besançon, New York, Vancouver, Cardiff, Bonn,
Florenţa, Amsterdam.
Au lucrat cu Mircea Veroiu, Dan Piţa, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Andrei
Şerban, Petrică Ionescu.
În 1973 se stabilește în Franța, împreună cu soția, Miruna Boruzescu, după
problemele cu cenzura comunistă de la spectacolul „Revizorul”, regizat de Lucian Pintilie. Spectacolul a
fost interzis, la intervenţia ambasadorului U.R.S.S., incident în urma căruia
Liviu Ciulei şi-a pierdut funcţia de director al Teatrului „Bulandra”.
La Paris colaborează cu mai multe
instituții culturale și la unele festivaluri. A lucrat cu Théâtre National de
Chaillot, Comédie-Française, Opéra National de Paris și la Festivalurile de
vară de la Aix-en-Provence și Avignon, în America de Nord cu Metropolitan Opera
(New York), Arena Stage Theater (Washington, DC), Lyric Opera (Chicago) și
Vancouver Opera, în Europa Occidentală la Festivalul Maggio Musicale
(Florența), Festivalul Spoleto, De Nederlandse Opera (Amsterdam), Théâtre Royal
de la Monnaie (Bruxelles), Vlaamse Opera (Antwerpen), Grand Théatre de Genève,
Opera din Bonn și Münchner Kammerspiele.
Începând din 199,5 colaborează des cu
regizorul Robert Carsen la spectacole precum „Café Apocalypse” (Cabaret à
Paris), „Cabaret 5 Ute Lemper” (Théâtre du Châtelet Paris), „Fidelio” (Maggio
Musicale Florența), „Salome” (Teatro Reggio din Torino, Teatro Real din
Madrid), „Mutter Courage und ihre Kinder” (Piccolo Teatro Mailand), „Il
Trittico” (Vlaamse Opera Antwerpen), „Nomade – Richard III.” (Stadsschouwburg
Amsterdam, Deutsche Oper am Rhein, Düsseldorf), „Mitridate, Re di Ponto”
(Théâtre Royal de la Monnaie Bruxelles și Theater an der Wien), „Faust” (Grand
Théâtre de Genève) și „Il trovatore” (Festivalul Bregenz).
Surse
de documentare şi foto: Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ” şi pagina
web All About Romanian Cinema.
PERSONALITATEA ZILEI – PROZATORUL ION PETRIŢA
Ion Petriţa s-a născut în ziua de 11 ianuarie 1932, la Pângăraţi, Neamţ. A
fost argat la familia lui Klaus şi a Evei Ritth (1946-1948), apoi ucenic la
cizmăria lui Titel Ioniţă din satul Straja, Neamţ. A urmat cursurile şcolii
elementare din comună, s-a înscris la Şcoala Medie Tehnică de Energie
Electrică, Iaşi.
Profesional, a fost contabil la cooperativele de consum din Bicaz şi Roznov
(1952-1954).
În 1960, s-a aflat printre primii angajaţi ai Hidrocentralei „V. I. Lenin”
(azi, „Dimitrie Leonida”) de la Stejarul. A urmat cursurile Liceului din Bicaz,
a absolvit o şcoală de maiştri (1972). Încurajat de ziarista Tita Chiper, pe
când aceasta se afla pe şantierul viitorului baraj de la Bicaz, a scris şi a
publicat articole în Ziarul „Constructorul” care apărea în localitate.
Debut editorial cu „Patima geloziei”; volume de proză scurtă „Captiv în
paradisul albastru” şi „Amintiri din infern”.
Postum,în anul 2016, Editura Nona a publicat volumul de proză intitulat „DREPTUL LA VIAŢĂ. Reflecţii eufemistice”, cu o prefaţă a
profesorului George Brăescu.
Ion Petriţa a trecut în eternitate pe 30 octombrie 2013, la Piatra-Neamţ.
PROFESORULUI ŞI POETULUI ERMIL BUCUREŞTEANU: LA MULŢI ANI, CU SĂNĂTATE!
Astăzi,
28 ianuarie, profesorul Ermil Bucureşteanu îşi serbează ziua de
naştere. Pentru pietreni, Domnia sa reprezintă un eminent pedagog,
un hâtru filosof, un pasionat fotograf al transformărilor pe care
le-a suferit urbea în ultima jumătate de veac (cel puţin!) şi, nu
în ultimul rând, un om al cuvintelor, gândurile şi trăirile sale
fiind aşternute pe hârtie atât în proză cât şi în vers.
Dintr-un
virtual eventai al scrierilor sale, ne-am oprit la volumul „Optzeci
şi cinci” apărut la Editura Muşatinia din Roman în anul 2016,
pe când profesorul Bucureşteanu se pregătea de cea de a optzeci şi
cincea aniversare. După un periplu prin amintirile anilor trecuţi,
din copilărie şi până în prezent, autorul ne răsfaţă cu o
serie întreagă de poeme de o tematică variată, de la cele de
dragoste, la cele sociale, ori politice. Dintre ele, am ales, la
final, poezia care duce cu gândul la titlu – „Îmi număr anii”.
Emil
Bucureşteanu s-a născut în ziua de 28 ianuarie 1932, la Slobozia,
Roznov, Neamţ. Viitorul profesor, poet, prozator, publicist a
absolvit cursul inferior la Liceul „Petru Rareş” din
Piatra-Neamţ. A întrerupt studiile, în perioada 1947-1951, apoi,
le-a continuat la Şcoala Specială din Brăila şi a absolvit
Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti (1958).
Redactor,
în tinereţe, la ziarul „Flacăra” din Piatra-Neamţ, a
desfăşurat ulterior o apreciată carieră didactică, fiind
professor de filosofie la Liceul „Petru Rareş”, la Colegiu
Naţional de Informatică, ambele din Piatra-Neamţ.
În
presa locală şi cea cu tematică pedagogică, a avut colaborări cu
„Ceahlăul”; „Steagul roşu”, „Preocupări didactice”,
„Tribuna şcolii”; „Magazin”; „Flacăra”.
Membru
al Societăţii Scriitorilor din judeţul Neamţ.
Debut
editorial a fost consemnat în 2006, cu romanul „Student în
filosofie - Pagini de dragoste”. Alte cărţi scrise de profesorul
Ermil Bucureşteanu: „Naiana şi Raşela”, „Ani de şcoală”,
„Muntencele”, „Iubiri vinovate”, „Poemele iubiri”,
„Povestiri”, „Cronici, eseuri”, „Proprietatea e sfântă”,
„Drumuri întrerupte” (colab.), antologia: „Poeţi nemţeni”,
„Optezeci
şi cinci”.
ÎMI
NUMĂR ANII
Îmi
număr anii. Optzeci şi cinci sunt şi au trecut
Mă
uit înapoi: ce lung e-al meu trecut!
Şi
cât de-aproape e ziua cea dintâi:
Vânt,
zăpadă şi zvon de zurgălăi.
Îmi
număr anii.
Pas
cu pas. Mă-ngănă
Livada
cu pruni şi nucul din grădină,
Cu
miei ce zburdă în cântec de-albină
Cu
gârla ce purta ale morii roate mari
Şi
şcoala: o, Doamne, ce mândreţe de şcolari.
Îmi
număr anii!
Trecut-a
tinereţea în zbor de rândunea,
Pe
stradă-s amintiri cu dor de libertate,
Cu
buchile din cărţi: Fântâni cu limpezi ape,
Cu
codrul de iubire, nimicuri însemnate,
Cu
lungi poveşti nespuse şi timpul ce trecea
Şi
ochii în care o lume venea să se adape.
Îmi
număr anii.
He
hei, ce-i viaţa în doi!
Furtuni
ca din senin apar. Aşijderea îmi trec.
Stai
drepţi în calea lor, de spate n-ai voie să te-ndoi.
Cine
o fi acesta ce ţipă şi-mi comandă?
«Eu
parcă eram altfel în mica mea covată»
Şi
nu mă lasă-n pace, în seamă vrea să-l iau.
Desigur,
n-am ce face, încet spre el m-aplec
Şi
totul s-a sfârşit. Un zâmbet:
Ce
şmecher! Ce deştept!
OMAGIU ADUS MEMORIEI ACTRIŢEI FLORINA CERCEL
Florina Cercel s-anăscut în ziua de 28 ianuarie 1943, la Piatra-Neamţ. Absolventă
a I. A. T. C. Bucureşti, la clasa profesorului Jules Cazaban (1964), a jucat pe
scenele Teatrului Dramatic de Stat din Galaţi, Teatrului Naţional din
Timişoara, Teatrului Naţional „ion Luca Caragiale” din Bucureşti.
A cunoscut succesul interpretând zeci de roluri în piesele de teatru,
precum: „Despot Vodă”; „Troienele; „Danton”; „O scrisoare pierdută”;
„Peripeţiile bravului soldat Svejk”; „Tinereţea lui Moromete”; „Electra - O
trilogie antică”; „Casa Bemardei Alba”; „Azilul de noapte”; „Inimă de câine”.
Talentul ei actoricesc a fost folosit de regizorii de film, Florina Cercel
făcând parte din distribuţiile producţiilor: „Fraţii”, „Filip cel Bun”,
„Dincolo de pod”, „Prin cenuşa imperiului”, „Marele singuratic”, „Roşcovanul”,
„Iarna bobocilor”, „Dincolo de orizont”, „Dumbrava minunată”, „Crucea de piatră”
; „Premiera”; „Lumini şi umbre”, „Femeia din Ursa Mare”; „Căruţa cu mere”; „Ambasadori,
cautăm patrie”; „Inimă de ţigan”.
În 1990 a primit premiul UNITER pentru cea mai bună interpretare feminină, cu
rolul Vassa Jeleznova din spectacolul „Vassa Jeleznova", de Maxim Gorki,
regia Ion Cojar.
A primit Premiul Ministerului Culturii ca fiind cea mai bună actriţă a
anului 2002, interpretând rolul Anna Andreevna din spectacolul
„Revizorul", de Nicolai Vasilievici Gogol, regia - Serghei Cerkasski,
montat la Teatrul Naţional „I. L.Caragiale”. Tot atunci a fost decorată cu
Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler.
În 2016, Florina Cercel a primit o stea pe Aleea Celebrităților din
București.
Florina Cercel a părăsit această lume pe 30 iulie 2019, fiind înmormântată
în Cimiterul Bellu din Capitală.
Sursă de documentare: Constantin Tomşa – „Personalităţi
ale culturii din judeţul Neamţ”.
Sursă foto: cinemagia.ro.
PREOTUL CONSTANTIN MATASĂ PERSONALITATE COMPLEXĂ A ŢINUTULUI NEAMŢ
Istoria locurilor din ţinutul Neamţ a fost scrisă prin faptele unor
înaintaşi de seamă. Începând din prima parte a secolului al XIX-lea, urbea
noastră tinde să ia forma oraşului pe care-l ştim astăzi. Era vremea primei
fabrici de hârtie din Moldova, cea înfiinţată de cărturarul Gheorghe Asachi,
precum şi timpul primei clădiri care adăpostea spectacole de teatru.
Cam pe atunci, la începutul anului 1878, avea să vină pe lume Constantin
Matasă, cel care urma să-şi pună apăsat amprenta pe dezvoltarea ulterioară a
zonei nemţene.
Anii de formare a viitoarei personalităţi nemţene
„Am deschis ochii în lume în satul Răpciune, comuna Hangu,
de la poalele Ceahlăului, la 20 ianuarie 1878, stil vechi, în săptămâna
Strateniei, fiind primul născut dintre fraţii mei şi am intrat în viaţă mai
grăbit decât toţi, adecă numai la 7 luni.”
După ce urmează primele două clase primare la şcoala din satul natal, din
1887 până în 1891 termină şcoala primară
şi urmează cel dintâi an de gimnaziu la Piatra-Neamţ, pentru ca mai apoi, între
1891-1893, să continuie gimnaziul la Roman, unde-l are ca profesor, printre
alţii, pe Calistrat Hogaş. După absolvirea Seminarului „Veniamin” din laşi, urmează
Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti, pe care o absolvă în anul
1904. Aici îi are ca profesori pe Titu Maiorescu, Constantin Dumitrescu-laşi,
Ion Bianu, D. Onciul, Constantin Rădulescu-Motru, Nicolae Iorga.
Vremea preoţiei. Ctitor al Bisericii Precista (1930)
La 14 august 1905 Constantin Matasă este hirotonisit diacon, iar o zi mai
târziu devine preot, în cadrul unor procesiuni care au avut loc la Mănăstirea
Văratec. Din toamna anului 1905 până în 1915 funcţionează ca paroh la biserica Mănăstirii
Bistriţa, ctitoria lui Alexandru cel Bun. Între 1907-1912, activează, voluntar,
ca preot confesor şi conferenţiar, la închisoarea din incinta Mănăstirii
Pângăraţi. Devine protoiereu al judeţului Neamţ (1909-1912). În 1915 se mută la
Piatra-Neamţ, fiind preot ajutător şi apoi paroh (din 1918) la Biserica
Precista, timp de peste treizeci de ani.
Mereu aproape de sufletul semenilor săi, în timpul Primului Război Mondial,
între 1916-1917, părintele activează pe lângă spitalele de răniţi din
Piatra-Neamţ.
De la sfârşitul lunii martie până la începutul lunii iunie 1947, părintele
Constantin Matasă este numit, pentru a treia oară, protopop de Neamţ. În ziua
de 21 mai 1947 este sfinţită actuala Biserică Precista I, al cărei ctitor principal
este preotul Constantin Matasă, a cărei fundaţii fusese turnată în 1930.
Ctitor al Muzeului de Istorie şi Arheologie, scrie
articole, studii şi lucrări monografice
În cadrul amplei sale activităţi de pe plan local, o dată importantă rămâne
ziua de 26 mai 1929, când are loc inaugurarea noului sediu al Casei Naţionale
„Regina Maria”, la a cărui construcţie şi-a adus o importantă contribuţie. În
acest local va fi deschis în 1934 Muzeul Arheologic Regional Piatra-Neamţ, fondat
de Constantin Matasă. Instituţia culturală va trece, în 1947, în proprietatea
Statului român. În anul 1960, Muzeul Arheologic Regional Piatra-Neamţ se mută
în localul fostei Şcoli nr. 1, de lângă Turnul şi Biserica lui Ştefan cel Mare.
Pe parcursul întregii sale existenţe, părintele Matasă a aşternut pe hârtie
multe dintre ideile şi frământările sale lăuntrice. În 1912, publică lucrarea „Priviri şi soluţii în chestia
ţărănească” şi „Preotul în faţa datoriei de a
lucra pentru ridicarea poporului” (Piatra-Neamţ, Tipografia Gheorghiu). În 1934
fost editată lucrarea „Călăuza judeţului Neamţ” (Editura Cartea Românească), prefaţată de Simion
Mehedinţi. Între 1934-1936, publică în Anuarul Liceului „Petru Rareş”
Piatra-Neamţ articolele: „Vânătorii Pietrei”, „Ţinutul Neamţ cu 100 de ani în urmă” şi „Sate, biserici şi boieri la
anul 1428 în judeţul Neamţ”. În 1938, a publicat tot la Editura Cartea
Românească volumul „Palatul Cnejilor”, lucrare care avea să fie premiată de Academia Română. Un
an mai târziu, editează „Movila Haiducului”. Pentru ca în 1943 să apară, la
Editura Casa Şcoalelor, volumul „Câmpul lui Dragoş. Toponimie veche şi actuală din judeţul
Neamţ”. Trei ani mai apoi (1946) scrie monografia „Frumuşica. Village préhistorique à céramique peinte dans
la Moldavie du Nord”, în care au fost valorificate cercetările sistematice de
pe dealul Cetăţuia de la Bodeştii de Jos.
Spre finalul vieţii, în 1965, publică volumul „Prin Moldova de sub munte”.
Rămânând la capitolul textelor tipărite, merită a fi subliniată activitatea
părintelui Matasă în ceea ce a însemnat colaborarea sa cu publicaţiile din urbe
şi din ţară. Astfel, a înfiinţat şi condus revistele locale „Îndrumarea” (1913), „Propăşirea” (1914), „Noua Floare a Darurilor” şi „Petrodava” (1931). Înainte şi
după cel de-al Doilea Război Mondial a colaborat, cu articole de cultură, la
unele reviste şi ziare, precum: „Universul”, „Curentul”, „Mitropolia Moldovei”, „Ceahlăul”, „România Liberă”, „Luptătorul”, „Steagul Roşu”.
Implicare în dezvoltarea turismului din zona muntelui
Ceahlău
O altă latură a complexei sale personalităţi a fost cea de iubitor al
turismului şi bun cunoscător al muntelui Ceahlău, în preajma căruia s-a născut
şi a trăit anii copilăriei, Apropierea de munte l-a determinat să înfiinţeze şi
să conducă un cerc de turism la Piatra-Neamţ, ai cărui membri au fost antrenaţi
la refacerea potecilor şi marcajelor, organizarea de adăposturi (în „Casa Gh.
Panu” din satul Ceahlău şi la Izvoru Muntelui) sau la repararea cabanei Dochia.
De altfel, îndrăgostit de plaiurile natale, în anii maturităţii depline se
întoarce cu gândul la locul naşterii, dând viitorimii o serie de explicaţii de
tip antropologic. „Satul meu, ca şi toate satele de pe valea Bistriţei de la deal de Piatra,
sunt, relativ, mai noi. Cele mai vechi dintre ele nu trec mai încolo de
jumătatea a doua a secolului al XVII-lea; aproape toate sunt întemeiate de
ardeleni, pe care strâmtorări şi necazuri de tot felul i-au silit să-şi ia
lumea în cap. Mai întăi i-au determinat întâmplările magnaţilor lacomi,
cotropitori de pământuri străine, apoi încercările şovine de desnaţionalizare
şi mai pe urmă persecuţiile religioase, ca şi serviciul militar obligator,
adecă cătănia, cum îi ziceau românii.”
Preotul Constantin Matasă pune bazele arheologiei în
Neamţ
Începând din anul 1935, pe parcursul a trei decenii, părintele Matasă a
efectuat sondaje sau săpături arheologice sistematice, singur sau în
colaborare, în mai multe locuri din judeţul Neamţ, Piatra Şoimului
(Calu)-Dealul Horodiştea; Traian - Dealul Fântânilor şi Dealul Viei; Bodeştii
de Jos - Frumuşica; Ghigoieşti - Trudeşti; Târgu Neamţ - Pometea; Dobreni -
Mătăhuia; Costişa-Cetăţuia; Cândeşti - Dealul Varniţei; Târpeşti - Râpa lui
Bodai; Târgu Ocna - Podei; Piatra-Neamţ - Văleni, Cozla, Curtea Domnească, Bâtca
Doamnei, Lutărie şi Dărmăneşti; Izvoare - Dumbrava-Roşie.
Răsplata comunităţii, dovadă de recunoaştere a meritelor
părintelui Constantin Matasă
Multe ar mai fi de spus despre subiectul materialului de faţă. Alegem să
încheiem cu răsplata care a venit dinspre comunitatea pe care părintele a
slujit-o cu pricepere şi devotament De-a lungul vieţii, pentru prodigioasa sa
activitate, Constantin Matasă a fost distins cu „Steaua României în grad de
cavaler” (1922); „Răsplata Muncii pentru Biserică” (1923); „Steaua României în
grad de Ofiţer” (1926); „Răsplata Muncii pentru construcţii şcolare” (1926);
„Meritul Cultural”, cl. a II a (1943); „Medalia Muncii” (1955); „Ordinul
Muncii”, cl. a II-a (1957); „Medalia a XX-a Aniversare a eliberării patriei de
sub jugul fascist" (1964) şi „Ordinul Meritul Cultural” cl. a III-a
(1967).
La 3 noiembrie 1971, la vârsta de 93 de ani, trece în nefiinţă, rămânând
pentru totdeauna în istoria locului, prin ceea ce a făcut şi a însemnat pentru întregul
ţinut. Este
înmormântat la cimitirul Eternitatea din Piatra-Neamţ.
Valentin ANDREI
OMAGIU ADUS MEMORIEI PRINŢULUI REPORTAJULUI ROMÂNESC, GAZETARUL FELIX BRUNEA FOX
Filip Brauner, mai cunoscut sub pseudonimul Felix Brunea Fox, s-a născut la
18 ianuarie 1898, la Roman.
Viitorul traducător şi gazetar supranumit „prinţul reportajului” românesc,
a făcut cursurile primare în oraşul natal, apoi a studiat la Liceul Naţional
din Iaşi, vreme când semna în revista ”Zări senine” şi traduce din Baudelaire,
împreună cu Beno Wechsler (B. Fundoianu).
Debut literar este consemnat odată cu publicarea unor poezii, sub semnătura
Pan, în „Versuri şi proză” (1915).
Debutul în gazetărie se produce la publicaţia „Arena” (1918).
După Război, se mută la Bucureşti şi urmează un an la „Universitatea
Liberă”.
Are colaborări la: „75 H. P.”, „Punct”, „Puntea de Fildeş”„Integral”,
„Contimporanul”.
Devine destul de repede un profesionist recunoscut în redacţiile
bucureştene „Dimineaţa” şi „Adevărul”.
Semnează o serie de volume: „Cinci zile printre leproşi”, „Oraşul
măcelului”, „Hârca piratului”, „Reportajele mele”, „Memoria reportajului”.
Traducerile sale cele mai cunoscute sunt din: Lion Feuchtwanger, R. L.
Stevenson, Paul-Louis Courier, Pablo de la Torriente-Brau, O. J. Cardosa,
Gabriel Chevalier, Gaston Berger.
Trece în eternitate pe 12 iunie 1977, la Bucureşti.
Sursă de documentare: Constantin Tomşa - "Personalităţi ale culturii
din judeţul Neamţ".