LA MULȚI ANI, DOMNULE PROFESOR GEORGE BRĂESCU!
Pe 28 februarie, profesorul George Brăescu, cel care a trudit o viață la instituția noastră, își aniversează ziua de naștere. Este persoana care, de la înființarea Casei de creație (martie 1968) și până la pensionarea sa (2000) de la Centrul Creației Populare, a trăit toate transformările instituției în care s-a dăruit profesional timp de treizeci și doi de ani.
Este cunoscut în țară și în Republica Moldova drept un redutabil folclorist
și publicist. În lucrările pe care le-a scos la Editura Nona – „Panorama teatrului
folcloric”; „Dramaturgie folclorică ilustrată” – s-a aplecat asupra domeniului
teatrului folcloric din ținutul Neamț.
George Brăescu s-a născut pe 28 februarie 1940, la Ruseni-Răzeşi, Plopana,
Bacău. A urmat cursurile Gimnaziului din Griviţa, judeţul Vaslui, şi la Liceul „Regele
Ferdinand” din Bacău (1950 - 1956). Apoi, a absolvit Facultatea de
Istorie-Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Între anii 1960 și
1968, a fost cadru didactic şi director la şcoli din: Dragomireşti (Vaslui);
Leca-Ungureni, Iţcani-Plopana şi Ruseni-Răzeşi, toate în judeţul Bacău.
A îndeplinit funcţiile de inspector, metodist, instructor şi consilier
cultural la Comitetul pentru Cultură şi Artă al Judeţului Neamţ, apoi la Casa
de Creaţie a judeţului Neamţ.
A iniţiat şi a condus cenacluri literare din Neamţ.
Este fondator al Asociaţiei Teatrului Folcloric din România şi Republica
Moldova (1993), al Revistei „Ţara Hangului”, al mai multor fundaţii şi
asociaţii culturale.
Colaborator la diverse publicaţii, a fost consilier editorial, antologator,
al multor cărţi de literatură şi folclor. Alcătuitor, redactor şi prefaţator al
antologiei de poezie „Arbori de lumină”, 1980, Piatra-Neamţ.
A recuperat, îngrijit şi argumentat culegerea „Folclor literar din județul Neamț.
Cântece din Farcașa”, Editura Nona, Piatra-Neamţ, 1996.
Iniţiator al Festivalului de Teatru Folcloric şi cu Măşti de la Piatra-Neamţ.
Realizator al Concursului Naţional de Proză „Mihail Sadoveanu” (1981) şi al
programelor culturale „Pădurea de Argint” (Văratec) şi „Sărbătoarea
Războienilor” (Războieni).
Alături de înv. Teoctist Galinescu, iniţiază revista „Ţara Hangului” şi
Fundaţia „G. Galinescu” din Hangu (1995).
Celebrul filolog Iorgu Iordan a apreciat, în prefața lucrării „Panorama
teatrului folcloric”, eforturile și reușita profesorului Geroge Brăescu: „Preocupat
de mai mult timp de culegerea şi tipărirea excepţionalului tezaur folcloric din
judeţul Neamţ, cu precădere a unor datini şi obiceiuri aparţinătoare ciclului
calendaristic sărbătoresc al sfârşitului şi începutului de an, cartea lansată
de prof. George Brăescu prezintă fenomenul teatrului folcloric din Neamţ în
tripla lui ipostază: tradiţii folclorice strămoşeşti, tradiţii folclorice
creştineşti şi tradiţii folclorice livreşti.
Prin includerea numeroaselor variante ale acestui gen folcloric şi
acoperirea tuturor zonelor şi subzonelor etnografice din judeţ, «Panorama» îşi
justifică titulatura şi, mai mult decât atât, are meritul de a aduna între
coperţile sale cele mai reprezentative şi autentice creaţii folclorice legate
de Sfintele Sărbători ale Crăciunului, Anului Nou, Sfântului Vasile şi
Bobotezei.
Deşi a apărut într-un anume scop, pentru cercetătorii de etnografie şi
folclor, crestomaţia propusă se profilează ca un mijloc pentru atingerea altui
scop, căci, înainte de toate, «Panorama Teatrului Folcloric din judeţul Neamţ»
este folositoare celui care precum «ţăranul nu se plictiseşte aproape niciodată
şi rareori suferă că îmbătrâneşte»”.
LA MULȚI ANI! Recunoștință și prețuire pentru activitatea Dumneavoastră
profesională, domnule profesor George Brăescu!
LA MULTI ANI, ANDA-LOUISE BOGZA!
Nume de rezonanţă internaţională,
Anda-Louise Bogza, solista Teatrului National din Praga, este protagonista unei
cariere strălucite, artista cântând pe scene cunoscute din Europa, Asia şi
America.
De remarcabile succese s-au bucurat
spectacolele sale cu rolurile Aida, Leonora, Abigaille, Rusalka, Manon,
Turandot, la Operele de Stat din Viena, Hamburg, Leipzig, Budapesta, Frankfurt,
„Deutsche Oper Berlin”, „New Israeli Opera Tel Aviv” sau Tokio. A interpretat
rolul Tosca la prestigiosul Festival „Maggio Musicale Fiorentino”,la Opera de
Stat din München (dirijor Zubin Mehta), la „Semperoper Dresda” (dirijor F.
Luisi), la „Arena di Verona”, Teatrul de Operă din Roma, „Teatro de la
Maestranza Seville”, „Volksoper Viena”, Teatrele Naţionale din Bratislava,
Bordeaux, Teatrele Regale din Bruxelles şi Copenhaga.
A obţinut premiul „Thalia” pentru
interpretarea rolului Minnie din opera pucciniană „Fata din FarWest”. A
câştigat Premiul I şi Premiul Publicului la Concursul Internaţional de Canto de
la Vienna. A interpretat creaţii vocal-simfonice în săli de renume ca
„Musikverein Viena”, „Festspielhaus Salzburg”, „Royal Albert Hall” Londra,
„Bruckmerhaus Linz”, „Liederhalle Stuttgart”, Amfiteatrele din Madrid şi Dublin,
Sala Radio Bucureşti, „Suntory Hall” Tokio, Taipei.
Anda-Louise Bogza a realizat
compact-discuri editate de „Arte Nova Classics” (Leonora din „Trubadurul”),
Arii din opere italiene – CD-portret, „Decca” (Rosina /P . Haas). Are efectuate
înregistrări TV: „Rusalka” / Dvořák, CD Lieduri.
Într-un interviu acordat publicaţiei onlne
„Dor de Neamţ”, Anda Louise Bogza îşi aduce aminte de
primii ani de studiu: Într-o
zi, am mers la Școala de Muzică din Piatra-Neamț, aveam 6 ani și am început să
cânt la pian sub îndrumarea profesoarei Lina Șum. Alături de minunata
profesoara Lina Șum, mi-au mai fost profesori și soții Macarie. Aveam câte patru
ore de pian pe săptămână și lecții speciale de teorie muzicală, cor și armonie.
Până când mi-au cumpărat părinții pian, mergeam seara și studiam la Școala de
Muzică, care, atunci, era pe strada Alexandru cel Bun, în actuala clădire a Centrului
de Cercetări Biologice «Stejarul». Și acum mă încearcă o emoție profundă, când
trec pe lângă aceea clădire, în care mi-am petrecut o parte din anii
copilăriei. Când mi-au luat ai mei pian, am devenit «fericirea» vecinilor.
Aveam studii dificile de făcut și era neplăcut să auzi repetată o frază
muzicală de o sută de de ori. La 14 ani, am ajuns la București și am început
studiul la Liceul de Muzică «George Enescu», cu profesoara Ludmila Popișteanu,
fosta elevă a Floricăi Muzicescu. În fiecare vară, când mă întorceam de la București, susțineam
recitaluri de pian la Piatra-Neamț.Chiar și primul meu concert de canto tot la
Piatra l-am avut. Știu că, atunci, m-a acompaniat la pian marea pianista corepetitoare de la
Conservatorul «George Enescu», regretata Doina Micu. (…) Fără mama nu aș fi
reușit nimic. În copilărie, în fiecare duminică, la ora 11, mergeam cu ea la
Teatrul Tineretului, pentru a asista la concertele Filarmonicilor din Iași și
Bacău. Mergeam des și la spectacolele T.T., pentru că mama era pasionată de
actorie. «Tinerețe fără bătrânețe», poemul dramatic în două părți al lui Eduard
Covali, cred că l-am văzut de 40 de ori. Şi «Harap Alb», pus în scenă de Zoe
Anghel Stanca, mi-e foarte aproape de suflet. Mama îmi spunea că mereu recitam
«Capra cu trei iezi» și toți actorii mă ascultau și se amuzau. Teatrul
Tineretului a fost leagănul copilăriei mele.”
Despre primele succese, tot din “Dor de
Neamţ”: „Cu
un an înainte de a absolvi Academia de Muzică din Praga, am debutat pe scenele
Teatrului Național și Operei de Stat din Praga, scene unde cânt des și acum. După
ce am debutat, ulterior, cu «Aida» și la Opera de Stat din Viena, mi s-au
deschis foarte mult porțile, din punct de vedere internațional. Am cântat,
apoi, pe cele mai cunoscute scene din Italia, Franţa, Germania, Japonia,
Israel, America şi România.”
Despre locul său de suflet: „Sunt o persoană căreia nu-i plac ifosele de mare
artistă și cred că nici nu mai este la modă lucru acesta. Multă lume mă
întreabă unde mă simt, de fapt, acasă. La Praga, e domiciliul meu fiscal. Dar,
pentru mine, locul natal e, de fapt, casa mea eternă. La Piatra-Neamț, mă simt
mereu acasă.”
Figuri marcante – Amintiri cu Domnul COSTICĂ GHENESCU
Scurt album de amintiri, variantă personală
Îl cunoșteam încă de pe vremea când eu eram elev (într-a șaptea, ca la Drumeş!), iar EL venea prin clasele școlilor din Piatra-Neamț în căutare de talente artistice. La clasa din care făceam parte îndruma, la rugămintea profesoarei de română, un mic colectiv teatral compus din elevi amatori ai artei patronate de Thalia.
Apoi, în adolescență, mă captivase cu „Şapte hohote de râs“, „Mireasa mută“, „Trolius şi Cresida“, „Bine mamă, dar ăştia povestesc în actul doi ce se întâmplă în actul întâi“, „Omul nu-i supus maşinii“.
Apoi, m-a fermecat de-a dreptul, câțiva ani mai târziu, în „Procesul“, de Kafka (cu o scenografie semnată de Adina Panaitescu, scenografie extraordinară prin simplitatea ei şi prin efectul obţinut asupra spectatorului).
Aveam să-l reîntâlnesc peste numai doi ani de la „Procesul“ (de Franz Kafka, regia Alison Sinclair; premiera la 30 noiembrie 1993), de data aceasta ca vecin. Chiar mă întrebase dacă nu vreau să dau la teatru (era mereu în căutare de tinere talente), EL fiind gata să mă pregătească.
Apoi, a plecat o vreme mai lungă la București. Capitala îl angajase ca profesor la Academia de Teatru și Film. Și juca și în filmele produse prin anii 2000.
Revenea, din când în când, la Piatra. Era încântat să cutreiere, în aceste scurte vacanțe ale sale, străzile liniștite ale orașului și potecile dealurilor din împrejurimi. „Nici nu știi, mi-a zis odată, cât de bine mă simt acasă, la Piatra. Aici pot, în sfârșit, să mă plimb fără să am grijă de propriile buzunare și să recit în minte din clasici, așa cum îmi place mie!“
Avea să treacă Marele Prag pe 26 septembrie 2013, fiind jefuit în propriul apartament. I-au fost vizați banii din mica pensie, bani pe care tocmai îi primise. Curios lucru, nu fusese niciodată ceea ce se cheamă un om cu bani. Bogăția sa era cea spirituală. Era un mare altruist, gata oricând să împărtășească arta sa cu cei tineri.
Acesta a fost, în foarte puține cuvinte, domnul COSTICĂ GHENESCU.
Zig-zag prin portofoliul spectacolelor de la T.T.
Actorul Constantin Ghenescu, proaspăt absolvent I.A.T.C. (șef de promoție), a debutat pe scena Teatrului Tineretului în stagiunea 1969-1970, cu spectacolul „Cronica personală a lui Laonic“ (de Paul Cornel Chitic, regia Magda Bordeianu; premiera absolută la 22 august 1969). În aceeași stagiune avea să mai facă parte din distribuțiile montărilor: „Al patrulea anotimp“ (de Paul Everac, regia D.D. Nelanu; premiera la 3 octombrie 1969), „Britannicus“ (de Jean Racine, regia Aurel Manea; premiera la 15 noiembrie 1969), „Woyzek“ (de Georg Büchner, regia Radu Penciulescu; premiera la 28 februarie 1970), „Pe-un picior de plai“ (spectacol de lirică populară pe texte selectate de Alexandru Lazăr; premiera la 27 martie 1970), „Geamandura“ (de Tudor Mușatescu, regia: Gabriel Negri; premiera la 30 mai 1970).
I-a avut colegi de scenă, încă de la debut, pe Mitică Popescu, Carmen Galin, Valentin Uritescu, Theodor Danetti, Horațiu Mălăele, Luminița Gheorghiu, Virginia Rogin, Raluca Zamfirescu, Constantin „Țâcă“ Cojocaru, Dragoș Pâslaru, Adria Pamfil-Almăjan, Cornel Nicoară, Rozina Cambos, Mihai Cafrița, Boris Petroff, Corneliu-Dan Borcia, Florin Măcelaru, Traian Pîrlog.
Ulterior, în cele 27 de stagiuni câte a numărat până la plecarea la București, care s-a petrecut în vara anului 1997, Constantin Ghenescu a mai împărțit scândura scenei pietrene cu Gelu Nițu, Mariana Buruiană, Ioana Pavelescu, Ana Ciontea, Paul Chiribuță, Oana Pellea, Maia Morgenstern, Claudiu Istodor, Coca Bloos, Bogdan Gheorghiu, Mircea Rusu, Ion Muscă, Sibylla Oarcea, Oana Albu, Liviu Timuș, Eugenia Balaure, Eugen Apostol, Nina Zăinescu, jucând în spectacole montate de Zoe Anghel Stanca, Cătălina Buzoianu, Sanda Manu, Cornel Todea, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Alexandru Tocilescu, Alexandru Darie, Emil Mandric, Eduard Covali, Iulian Vișa, Ștefan Iordănescu, Victor Ioan Frunză, Nicolae Scarlat, în piese precum „Balul hoților“, „Peer Gynt“, „Inimă rece“, „Zigger-Zagger“, „Romeo și Julieta“, „Răfuiala“, „Nevestele vesele din Windsor“, „Îmblânzirea scorpiei“, „Trei surori“, ca să enumerăm doar câteva nume de actori, regizori și spectacole.
Ultima sa premieră de pe scena Teatrului Tineretului avea să fie cea a reprezentației „Bolnavul închipuit“, de Moliere, din 14 decembrie 1996.
Evident, Constantin Ghenescu a fost parte a istoriei glorioase a Teatrului Tineretului, participând fizic și punând suflet la marile succese care au fost montările „Harap Alb“, „Muntele“, „Dragonul“, „R.U.R.“, „Piticul din grădina de vară“, „Jucăria de vorbe“, „Pragul albastru“, „Puterea și adevărul“, „Omul nu-i supus mașinii“, „Procesul“ – spectacole care au primit multe premii naționale.
Scurtă biografie
Constantin Ghenescu s-a născut în ziua de 14 februarie 1944, la Alba Iulia (d. 26.09.2013, Piatra-Neamţ), actor. După studii liceale, a absolvit Şcoala Tehnica Sanitară din Bucureşti şi a lucrat un an la Spitalul Fundeni.
A urmat actoria la I.A.T.C. „Ion Luca Caragiale“, absolvent în 1969, ca şef de promoţie. A optat pentru Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, unde a jucat, neîntrerupt, timp de 28 de stagiuni, nenumărate roluri în: „Cronica personală a lui Laonic“ (debut), „Răfuiala“, „Procesul“, „O noapte furtunoasă“ ş.a.
În 1997, s-a transferat la Teatrul „Bulandra“ Bucureşti.
A fost distribuit în multe filme, printre care: „Şi caii sunt verzi pe pereţi“, „Undeva la Palilula“, „Cealaltă Irină“, „Cronica unei morţi amânate“, „Legiunea străină“, „Margo“, „Schimbarea la faţă“, „Marilena de la P7“, „Hacker“, „Niki Ardelean colonel în rezervă“.
-
În Burghezul gentilom -
Baba Hârca, cu Maria Filimon, Simona Măicănescu și Paul Chiribuță -
R.U.R. – alături de Gheorghe Birău, Liviu Timuș și Romeo Tudor -
Omul nu-i supus mașinii, cu Florin Măcelaru și Mircea Rusu -
Omul nu-i supus mașinii, alături de Cornel Nicoară. -
Jucăria de vorbe, alături de Gheorghe Dănilă și Ana Ciontea
Figuri marcante – ALEXANDRU DABIJA, creatorul de bijuterii teatrale
Unul dintre cei mai reputaţi regizori de teatru ai ţării este nemţean. Alexandru Dabija s-a născut la Bicaz şi şi-a petrecut anii de liceu la Piatra-Neamţ, locul în care a fost vrăjit de lumea teatrului. Era vremea celei de a doua jumătăţi a anilor ’60 şi prima parte a anilor ‘70 ai veacului trecut, timp în care scena Teatrului Tineretului era slujită de prima generaţie de aur a acestei prestigioase instituţii artistice, cu actorii Carmen Galin, Valentin Uritescu, Mitică Popescu și regizorii Andrei Şerban, Radu Penciulescu, Ion Cojar, printre mulţi alţii.
Scurtă fişă biografică
Alexandru Dabija s-a născut pe 13 februarie 1955, la Bicaz. Cunoscutul regizor a urmat liceul la Bicaz şi la Piatra-Neamţ, apoi Facultatea de Teatru, secţia regie, a I. A. T. C. Bucureşti.
A fost repartizat la Teatrul Tineretului, unde a avut o amplă activitate profesională, regizând piesele: „Răfuiala“, „O noapte furtunoasă“, „D’ale carnavalului“, „Baba Hârca“, „Oo! “, „Orfanul Zhao“, „Femeia mută“.
Apoi a activat ca regizor şi director la Teatrului Odeon din Bucureşti (1991-1994 și 1996-2002). În perioada post-T.T., a pus în scenă alte spectacole care s-au bucurat de mare succes: „Titanic vals“, „O scrisoare pierdută“, „Absolut! “, „Acasă la tata“, „Cum vă place“, „Comedia erorilor“, „Mult zgomot pentru nimic“, „Un duel“, „Trei surori“, „Nasul“, „Gaiţele“, „Vicleniile lui Scapin“, „Adunarea femeilor“, „Burghezul gentilom“, „Ospăţul lui Balthazar“.
A montat spectacole şi la TV şi a organizat workshop-uri cu regizori din Scoţia, cu actori români și englezi, cu actori români şi belgieni.
A făcut şi film, de data aceasta ca actor, fiind distribuit în producţiile regizorului Radu Jude: „Aferim! “ (2015) şi „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari“ (2018).
Ca regizor, a fost distins cu Premiile UNITER: 1995 – Premiul pentru cel mai bun spectacol (,,Orfanul Zhao“); 2013 – pentru regia spectacolului „Două loturi“, precum şi cu Premiul Național pentru Artă. Ca actor, a primit PREMIUL GOPO, pentru rolul secundar din filmul „Aferim“. A mai primit, printre„ multe altele, Premiul criticii pentru cel mai bun regizor al spectacolului „Taifunul“ (1988), şi Premiul pentru cel mai bun spectacol pentru ,,Chiriţa“ (1985).
„Decât să-ți facă observații Sandu Dabija, mai bine ai primi două palme“
„A avea grijă de actori, a medita chiar la condiţia actorului nu este o preocupare socială, este chiar esenţa teatrului. Pentru mine important este lucrul cu actorul. Pentru asta sunt cunoscut, pentru asta mi s-a dus buhul. Şi atunci, foarte importantă este distribuţia, foarte importantă pentru adecvarea actorului la rol. Şi după aceea, importantă este chimia aceea specială care se întâmplă între actor şi regizor şi care este, poate, cea mai spectaculoasă parte ascunsă a unui spectacol. Ceva din seducţia asta reciprocă pe care noi o exersăm, zilnic, timp de o lună şi jumătate-două, îmi doresc să treacă, apoi, în spectacol, între actor şi public.“ Iată o declaraţie-credinţă a regizorului de mare succes care este Alexandru Dabija.
De-a lungul a peste patru decenii, a lucrat cu mulţi actori. Unii renumiţi, alţii mai puţin. Artist care se respectă, Alexandru Dabija nu a făcut deosebire între ei. I-a tratat cu respect, la modul cât se poate de serios, de profesionist, pe toţi.
Nu cu mult timp în urmă, Coca Bloos, actriţă de mare talent care a jucat şi pe scena Teatrului Tineretului, spunea despre munca sa cu regizorul cu obârşia în ţinutul Neamţ: „Alexandru Dabija a pus «Conu Leonida față cu reacțiunea», un spectacol care a avut douăsprezece vizionări și care s-a jucat de șase-șapte ori. Era gândit de Sandu în așa fel încât nu puteai să tai decât dacă te apucai să faci alt spectacol. Totul era o șopârlă. Repetițiile cu Dabija erau exigente. Trebuia să obțină ce voia el de la cei cu care lucra, fără discuții. Și atunci mi-am dat seama că nu e după cum vrei tu. Știam că pe scenă nu poți să te comporți civil, are scena ceva, în semi-obscuritatea ei există ceva divin. Vezi umbra podelei și ai senzația că se mișcă. Apoi, decât să-ți facă observații Sandu Dabija mai bine ai primi două palme.“
Totuşi, pe scenă Alexandru Dabija nu este un zbir. Ci doar un profesionist care induce actorilor seriozitate fără de care nici o performanţă nu ar fi posibilă. Modul de abordare a întregii echipe a unui spectacol este, cu siguranţă, unul dintre multele motive pentru care Alexandru Dabija este iubit de către cei de pe scenă.
„Oo!“, „O ladă“, „Absolut! “, „Moş Nichifor“, „N-ai tu treabă“ – succese în serie
La Piatra-Neamţ, ediţia din 2016 a Festivalului de Teatru, a fost dedicată regizorului Alexandru Dabija, care aniversa atunci patruzeci de ani de cariera teatrală, drum început pe scena Teatrului Tineretului. A fost un prilej pentru directorul de atunci al instituţiei, actorul Liviu Timuş, să îi aducă un omagiu public reputatului regizor nemţean: „Îi mulțumim pentru tot ce a făcut. Alexandru Dabija a fost nouă ani de zile angajatul acestui teatru, înainte de a pleca la București. A pus multe spectacole în scenă, unele dintre ele fiind premiate. Ne face o mare cinste că este de-al nostru.“
În ultimii ani, Alexandru Dabija s-a aplecat foarte mult înspre lumile lui Caragiale şi Creangă. Opera Marelui Povestitor de la Humuleşti l-a inspirat să creeze un ciclu de spectacole, care a debutat cu „Oo!“, o creaţie colectivă de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, creaţie mult apreciată peste tot în ţară. Tot la T. T., a urmat „O ladă“, pentru ca mai apoi, regizorul să se focuseze pe lumea lui Ion Creangă la „Naţionalul“ bucureştean, ieşind la rampa scenei cu o trilogie alcătuită din „ABSOLUT!“, reprezentație în care Marcel Iureș îl joacă pe Ivan Turbincă, cel glumeț, dar care se ia, la modul serios, la trântă cu moartea. Același mare actor, Iureș, joacă și în „Moş Nichifor“ (alături de Ruxandra Maniu) și „N-ai tu treabă“, celelalte două montări ale trilogiei lui Alexandru Dabija.
Pentru cei care au urmărit (măcar) aceste spectacole un lucru este clar: Alexandru Dabija este un creator de bijuterii teatrale!
„Să tot îmbătrâneşti nu e în regulă. Dar nici să tot fii tânăr nu e o treabă.“
Încheiem acest portret dedicat regizorului Alexandru Dabija cu „o declaraţie“ sa de acum câţiva ani, de la un moment aniversar, o schiţă de autoportret prin care transpare caracterul hâtru, al artistului: „Eu fac spectacole de teatru şi, uneori, asta e frumos. E ca şi cum te-ai juca cu o pisică: e minunat dar mai şi zgârie.(…) Să tot îmbătrâneşti nu e în regulă. Dar nici să tot fii tânăr nu e o treabă. Toate ipostazele sunt ridicule şi nu-ţi mai rămâne decât să râzi de tine şi de ce ţi se întâmplă. Le doresc tuturor pace şi sănătate!“
OMAGIU ADUS PROFESORULUI VIOREL CAP „FÂNTÂNA COCORULUI RĂNIT”, DE VIOREL CAP
În
anul 2005, profesorul de fizică Viorel Cap lansa la Editura „Nona” volumul de
poezie intitulat „Fântâna cocorului rănit”, demonstrând încă o dată talentul
artistic cu care era înzestrat.
Cu
această ocazie se consemna debutul său editorial.
Volumul
de faţă „este o cronică monocordă a dragostei scurtcircuitată mai mult sau mai
puţin accidental de insule ironice sau chiar umoristice. (…) Poetul reuşeşte să
ne convingă prin acest prim volum de faptul că poezia este o stare ontologică
şi gnoseologică fundamentală a omului. Fără de care am putea doar supravieţui.
” (Lucian Strochi, critic de artă)
Timpul,
însă, nu a mai avut răbdare, astfel că scriitorul Viorel Cap nu a mai avut
ocazia să mai lanseze un alt titlu.
Cunoscut
în urbe ca un profesor cu har, Viorel Cap a predat obiectul său drag, fizica,
câtorva zeci de generații de la liceele pietrene „Rareș” și Auto. Cu un simț al
umorului debordant, el s-a făcut rapid iubit atât de colegi, cât, poate mai
important, de elevi. Iubit și, în aceeași măsură, respectat.
Viorel
Cap s-a născut pe 8 februarie 1950, la Arad. După absolvirea studiilor (Liceul
„Moise Nicoară” din Arad-1969 și Facultatea de Fizică din Cluj-Napoca-1974),
devine profesor de fizică și primește repartiție la Piatra-Neamț, oraș care
avea să devină pentru totdeauna casa sa.
A
avut o personalitate multiplă, dovedind abilități, creativitate și talent în
mai multe domenii.. Regizor amator, reporter de radio, radioamator, inventator,
informatician, în tinerețe a fost, după cum își amintește prietenul său, Lucian
Strochi, vicecampion județean la caiac-canoe și lupte libere. Pasionat de
peliculă, a activat în tinerețe la Cineclubul destinat amatorilor, dovedindu-se
în multe ocazii, prin premiile și aprecierile colegilor, un adevărat
profesionist al domeniului. A realizat câteva filme de scurt metraj cu profil
didactico-științific. La fel, fotografia a fost o pasiune cultivată de
profesorul Viorel Cap întreaga viață.
Versul,
rima, au fost un alt tărâm pe care firea sa creativă a căutat să se dezvolte.
Așa cum remarca criticul Lucian Strochi, „există și o categorie aparte de
poeți, aflați într-o metamorfoză înghețată. Ei au talent, au rămas însă
suspendați într-o cultură de manual, evoluând cu succes în alte direcții.
Acești poeți pot produce surprize, pot produce adesea poezie de calitate, iar
evoluția lor, odată reluat firul lecturii, să fie spectaculoasă. Din această
categorie face parte și Viorel Cap, distins fizician.”
Retras
din activitate odată cu pensionarea sa, Viorel Cap nu avea de gând să devină
inactiv. Avea o grămadă de gânduri, idei, proiecte pe care le voia puse în
practică. Din păcate, a reușit să finalizeze doar volumul de poezie la care
facem acum referire.
S-a
stins din viață pe 10 ianuarie 2019. Colega și prietena sa, prof. Alina Pamfil
(cea care, nu după mult timp avea să ia și ea calea Eternității), mărturisea la
despărțire: „A plecat dintre noi către o veşnicie cuantică Viorel Cap, profesor
de fizică şi inspector de specialitate la I.S.J. Neamţ, o bogăţie de om,
sclipind de inteligenţă şi înrâurind bunătate, veselie şi umor, un înţelept şi
un bon viveur, un camarad de caracter şi atoateiubitor, soţ, tată şi bunic,
prieten adevărat şi cel căruia îi datorez primul meu calculator şi tot ce m-a
învăţat ca să pot scrie, acum şi aici, aceste rânduri. Noi rămânem, cât om mai
rămâne, cu amintirile, împărtăşindu-i ideile întru pomenire. Odinească-se în
căşile Domnului, în pace şi spre neuitare! Să luăm aminte şi să-l ţinem minte
pe acest om minunat!”
***
APĂ DIN IZVORUL TĂU
Între scaune și mese,
În plimbare șchiopătez
Și-ncercând s-aud alese cântece,
Dansez.
Deși îmi e rupt piciorul
Nu mă doare și îmi e bine,
Că beau apă din izvorul tău.
Că ești cu mine!
Mă îndrept încet spre tine,
Dar aș vrea atât să zbor!
Mâna ta poate s-aline
O durere, un picior și-um omușor!
Figuri marcante – NICU ALBU, PRIMARUL CARE A MODERNIZAT URBEA PIETREANĂ
Anii de „instrucţiune“ şi de formare
Nicu N. Albu s-a născut pe 2 februarie 1853, la Piatra-Neamţ. A urmat cursurile primare în acest oraș, la Şcoala de Băieţi nr. 1, și apoi pe cele secundare, la Academia Mihăileană de la Iaşi, avându-i profesori pe Ştefan Micle, Ion Ionescu de la Brad, Gheorghe Apostoleanu etc. A absolvit Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii „Alexander von Humboldt“ Berlin, fiind unul dintre primii studenţi nemţeni care au studiat în Germania.
Anii petrecuţi de studentul Nicu Albu pe tărâm străin au fost folosiţi pentru a se îmbogăţi pe plan spiritual, pentru că mult timp l-a dedicat pentru a vizita muzee şi frecventa sălile de teatru şi de concert și pentru a studia la Biblioteca Naţională Germană ori pentru a asculta diverse conferinţe. O puternică impresie i-a provocat-o întâlnirea cu filosoful german Friedrich Nietzsche, în calitate de conferenţiar. Tot în acei ani, la Berlin, l-a cunoscut pe Mihai Eminescu.
În paralel, s-au pus bazele formării viitorului specialist în administraţia publică. A mers, pe perioada vacanţelor de vară, în Suedia, Austria şi Elveţia, acolo unde a putut lua cunoştinţă cu modul de organizare a muncii din noile fabrici din zonă, modul de administrare şi exploatare a pădurilor, de transport şi prelucrare a materialului lemnos.
Revenit acasă, pune în aplicare cunoştinţele dobândite în străinătate
Cum anii petrecuţi prin spitalele din Berlin şi împrejurimi l-au afectat, fiind impresionat de suferinţa bolnavilor, a hotărât, odată întors acasă, să se dedice muncii administrative. Începe ca arendaş al moşiilor din Roznov, Turtureşti şi Mărăţei și apoi s-a consacrat exploatărilor forestiere de pe valea Bistriţei şi a Tarcăului.
Cariera politică
Implicat în viaţa administrativă a ținutului Neamţ, Nicu Albu avea nevoie de susţinerea mai marilor vremii pentru a putea reuşi ceea ce-şi dorea să facă pentru comunitatea locală. Astfel că a intrat în politică, urmând o carieră care avea să se dovedească de succes, fiind, pe rând, deputat (1891-1894), prefect al judeţului Neamţ (1885-1888 şi 1895-1899) şi primar al urbei pietrene (1901-1904 şi câteva luni în 1907). După încheierea mandatului de primar a fost ales senator, între anii 1905-1907 şi 1907-1908.
Parcul „Cozla“ îi poartă numele
Una dintre cele mai cunoscute acţiuni ale sale asupra urbei pietrene este amenajarea Parcului „Cozla“, proiect realizat în urma surpării solului de pe muntele din apropiere (mai 1897), ca urmare a ploilor abundente. Elaborarea proiectului a fost rezultatul eforturilor unui colectiv de ingineri şi arhitecţi, sub conducerea lui Nicu Albu, în colaborare cu specialişti din Austria, Germania, Elveţia şi Suedia, consultaţi prin intermediul ambasadelor din Bucureşti. În scopul evitării producerii viiturilor, s-a tăiat şi construit şoseaua care duce din strada Ştefan cel Mare până în vârful Cozlei Mici. Astfel a apărut foarte cunoscutul, pentru localnici, drum şerpuitor de piatră cubică. Pe primul platou, unde se află acum „Colibele Haiducilor“, s-a construit Pavilionul Cazinoului, iar pe al doilea platou au fost amenajate terasa Asociaţiei „Cercul Gospodinelor“ – organizaţie inaugurată în anul 1904, precum şi un teren de tenis de câmp.
Lămpi electrice pe străzile urbei
O altă importantă reuşită a mandatului de primar a lui Nicu Albu a fost introducerea curentului electric pe străzile oraşului (1894). Referitor la acest subiect este de subliniat că astfel Piatra-Neamţ a devenit prima urbe din Moldova electrificată. Însuşi Nicolae Iorga a fost încântat de cum arăta mica localitate nemţeană: „Piatra are o strălucire modernă, în armonie cu destinaţia sa de staţie de aer. Văzut noaptea, la lumina globurilor şi arcurilor electrice, oraşul este copleşitor, dar impresia de curăţenie şi civilizaţie se menţine şi ziua“.
Alte realizări notabile: trotuare, şosele, poduri, aducţiunea apei
În timpul cât Nicu Albu a fost primar, s-a terminat construirea şoselelor începute de Gheorghe Ruset-Roznovanu, s-au construit şapte poduri mari peste Bistriţa, şoseaua peste Petru-Vodă (Târgu-Neamţ – Valea Bistriţei), s-a introdus curentul electric în oraş, s-au amenajat Parcul „Cozla“ şi grădina zoologică, s-a pus la punct aducţiunea de apă potabilă, s-au construit străzi și trotuare, s-au extins liniile telefonice în judeţ și s-a mutat Gara pe actualul amplasament. În toate aceste realizări Nicu Albu s-a implicat în mod direct, ajutând cât de mult a putut.
De asemenea, primarul Nicu Albu a sprijinit apariţia publicaţiilor locale: „Mişcarea“, „Propăşirea“ și „Munca“.
Nicu Albu, cel mai destoinic primar al oraşului
Diagnosticat cu cancer, Nicu Albu s-a stins în ziua de 31 mai 1908, la Bucureşti.
El a rămas în conştiinţa comunităţii locale și la mai bine de o sută de ani de la moartea sa, este considerat drept cel mai destoinic primar al oraşului. Posteritatea îi păstrează o amintire plină de respect şi recunoştinţă. Astfel, în memoria lui, o stradă din municipiul Piatra-Neamţ şi una dintre şcolile gimnaziale (fosta Școală nr. 10) îi poartă numele.
În incinta Parcului Zoologic „Cozla“ există un bust care îl reprezintă pe cel mai vrednic primar al oraşului Piatra-Neamţ. Bustul lui Nicu Albu, realizat din bronz, de către sculptorul român Oscar Späthe, a fost inaugurat la 30 septembrie 1923, în prezența liderului liberal Ionel I. C. Brătianu.
OMAGIU ADUS MEMORIEI LUI GRIGORE CARAZA: „AIUD ÎNSÂNGERAT”
Este un volum de memorii al deţinutului politic Grigore Caraza. Un exemplu de păstrare a demnităţii umane în cei mai grei ani ai erei comuniste, cei de început. Autorul explică alegerea titlului prin faptul că „Aiud este cea mai însângerată temniță a neamului românesc, este mormântul atâtor luptători anticomuniști, este o metaforă a morții. Acolo a făcut osândă de neimaginat întreaga cremă a intelectualității din veacul trecut.
” În Cuvânt înainte al ediției a doua a cărții, cu o prefață de preot Gheorghe Calciu și o postfață semnată de Adrian Alui Gheorghe (Editura Conta, Piatra-Neamț, 2007), părintele Calciu afirma: „Înainte de a-l cunoaște, auzisem despre Grigore Caraza ca despre o persoană deosebită: un om cu o rezistență surprinzătoare la toate suferințele și ispitirile vieții de închisoare. (...) Grigore Caraza a rezistat fără compromis violenței, perfidiei, promisiunilor, tentației sentimentalismului. Nimic nu l-a mișcat, nimic nu l-a îndoit, nimic nu l-a frânt.”
În Postfață, scriitorul Adrian Alui Gheorghe spune despre cartea „Aiud însângerat”: „Cartea lui Grigore Caraza te lasă fără aer. O citești, te freci la ochi și crezi că e vorba de un vis urât, de un coșmar. (...) Grigore Caraza e un erou (și) pentru că a supraviețuit mașinăriei diabolice a torturii din închisorile politice din România.”
*
Grigore Caraza s-a născut în ziua de 1 februarie 1929, la Poiana Teiului, Neamţ. De profesie învăţător, a fost condamnat din motive politice de mai multe ori. A făcut peste 21 de ani de închisoare. Arestat şi trimis la Aiud, în 1949, pe când avea doar 20 de ani a fost eliberat în 1958, dar avea să mai suporte încă două detenţii tot la Aiud. A reuşit, la vârsta de 50 de ani, să obţină Diploma de bacalaureat. În 1980, a emigrat în Statele Unite, de unde a revenit în ţară în anul 2001.
Petre Ţuţea era de părere că, în închisoare, Grigore Caraza şi-a „exercitat profesia de român”. Experienţa de temniţă grea în închisorile comuniste a transpus-o în cartea „Aiud însângerat”, un document tulburător despre ceea ce a însemnat „holocaustul roşu” în România.
În 2007, Primăria i-a acordat Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Piatra-Neamţ.
Grigore Caraza a trecut în eternitate pe 11 noiembrie 2014, la Piatra-Neamţ. Surse de documentare: Grigore Caraza - „Aiud însângerat” (Ediția a II-a, Editura Conta, Piatra-Neamț, 2007); Constantin Tomșa - „Personalități ale culturii din județul Neamț”.
OMAGIU ADUS MEMORIEI FOLCLORISTULUI ŞI ETNOMUZICOLOGULUI HARRY BRAUNER
Hary Brauner s-a născut pe 24 februarie 1908, la Piatra-Neamţ.
Profesor universitar, folclorist, etnomuzicolog a fost student la Conservatorul
din Bucureşti. În paralel, a urmat cursuri la Facultatea de Litere şi
Filozofie.
A activat ca secretar al Arhivei de Folclor de pe lângă Societatea
Compozitorilor, în acest post fiind numit, în anul 1927, de Constantin Brăiloiu.
A fost inclus de Dimitrie Guşti, în 1929, în echipa de cercetare
sociologică monografică în satul Drăguş. A înregistrat circa cinci mii de
melodii, cu un fonograf.
În perioada 1944-1949, fost consilier muzical la Societatea Română de
Radiodifuziune. În acest timp, în 1948, a înfiinţat Institutul de Folclor. A
fost şef al catedrei de folclor la Conservatorul din Bucureşti (1949). A
întemeiat Orchestra de Muzică Populară „Barbu Lăutaru”.
Arestat şi implicat în procesul Pătrăşcanu, a fost condamnat la 15 ani
închisoare, din care a executat 12.
Are o vastă operă: studii, compoziţii, exegeze muzicale şi de folclor.
A trecut în eternitate în ziua de 11 martie 1988, la Bucureşti.
Sursă
de documentare: Constantin Tomşa – „Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ”.
Sursă foto: Agerpres.
LA MULȚI ANI, CORNEL MIFTODE!
Cornel Miftode, unul dintre artiștii fotografi veritabili ai urbei, a făcut la viața sa multă, multă muncă de voluntariat, care, mai nou se numește implicare socială. A însoțit (și s-a însoțit de artiști) mai pe la toate manifestările culturale ale celor două epoci prin care a trecut: înainte de ‘89 și după ’90. Și continuă să o facă.
El se hrănește din seva prieteniei artistice, pe care foarte puțini știu să o prețuiască. La rândul său, dăruiește celor dimprejur frumosul pe care îl respiră clipă de clipă. Fie printr-un album, o carte, un afiș, un pliant, oricum prin ceva palpabil. Fie prin sentimentul special pe care ți-l induce apropierea de el.
A fost o perioadă fotograf al Teatrului Tineretului. "A fost perioada cea mai dragă vieții mele. Eram acolo în elementul meu, deși îmi era greu, făceam fotografie pe film, îi chinuiam pe actori, nu luam ca cei de azi sute de cadre în plin spectacol sau la repetiții. Cu mine, actorii își dedicau din timpul lor, în afara repetițiilor, și îi «siluiam» să adopte diferite posturi, să se grupeze, chinuiam personalul tehnic pentru lumina de contur, aveam nevoie de «căldările de lumină», acele reflectoare puternice. Eram înjurat, cu simpatie, e drept. Dar se conformau. Toți. Când îmi spunea directorul teatrului: «Cooorneeel, un singur film, atâta faci...», îmi venea să plâng. «Bijuteream» filmul cu scotch și mai operam două poze. Le developam noaptea acasă și a doua zi le duceam umede directorului. Multe mi-au fost «furate» de actori pentru că rămâneau așezate pe birouri la uscat.
Frumoasă viață era în teatru atunci, era atmosferă, era o lume liberă, unică, profundă. Mărturisesc, nu știam să fac fotografie de teatru, am avut doar instinctul pentru asta. Țin minte că eram chiar pe scenă – se pregătea piesa «Orfanul Zhao» – și am avut o revelație, o străfulgerare. Mi-am spus: gata, știu cum se face acest gen de fotografie! Și mi s-a umplut inima de bucurie. Descoperisem o taină."
A fost un apropiat al poetului Aurel Dumitrașcu, de care își aduce aminte cu drag: "din nefericire pentru mine, chiar eu l-am condus pe drumul morții către ultima spitalizare. Ne-am despărțit în poarta spitalului și l-am văzut pentru ultima oară cum se ducea singur, subțire, încovoiat de durere și trist la internare. Pe lângă poeți eram și eu liber, ca și ei, înainte de 1989. Mă bucur, totuși, că fotografiile mele cu Aurel sunt acelea care apar mereu și regret că nu am insistat să îi fac mai multe. Dacă este să fim cinstiți, poetul Dumitrașcu este cel care va rămâne din generația noastră. Sunt onorat că l-am cunoscut."
Fire boemă, dar de cele mai multe ori retras în propria-i ființă, eroul acestor rânduri era văzut astfel de poetul Aurel DUMITRAȘCU: „nici o altă artă nu omagiază mai profund singurătatea. Și nu pentru că fiecare privește singur, ci pentru că fiecare își amintește singur. Aproape aș spune că arta fotografică este arta nostalgiei care încearcă întotdeauna să recupereze lumina pierdută. (…) Fotografiile conciliază cu tot ceea ce trece. Ne împacă. Pictorii ne învață că liniile vorbesc, în timp ce artiștii fotografi par a ne spune că lumina este mereu în serviciul nostalgiei.ˮ
LA MULȚI ANI, CORNEL!!!!! Cu sănătate, cu bucurie și mereu cu cei dragi prin preajma ta! SPOR și BERECHET!
LA MULȚI ANI, TICU LĂCĂTUȘU!
Constantin Lăcătuşu s-a născut pe 21 Februarie 1961, la Piatra-Neamţ. Viitorul inginer geofizician și alpinist a absolvit Liceul „Petru Rareş” şi Facultatea de Geologie-Geografie, Bucureşti.
A organizat cluburi de alpinism în Bucureşti („Prospectorul”) şi Piatra-Neamţ („Petrodava”, devenit „Lynx Alpin Club”).
A efectuat expediţii pe cei mai înalți munţi din lume: Caucaz, Elbrus, Himalaya, Broad Peak, Pakistan, Everest, Alpii elveţieni, Kenia, Tanzania, Anzii Cordilieri, Acancongua şi Cero, Alaska, Cho-Oyn, Dhalaigiri.
Membru al mai multor fundaţii şi asociaţii de profil. Deţinător al multor distincţii şi titluri („Far-play, al ziarului „Sportul românesc”).
Autor al proiectului „Ecoturismul în zona ariilor protejate din Carpaţii Moldovei” şi a unui reportaj himalayan.
Cetăţean de Onoare al Municipiului Piatra-Neamţ (1992).
Scurtă biografie: Constantin Tomșa - "Personalități ale culturii din Județul Neamț", editurile Crigarux și Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2014.