Noiembrie

OMAGIU ADUS MUZICOLOGULUI BAZIL ANASTASESCU

Cunoscut şi sub numele de Athanasie Anastasiu sau Vasile Anastasiu (conform muzicologului Viorel Cosma), celebrul muzicolog Bazil Anastasescu s-a născut în ziua de 21 noiembrie 1851, la Târgu Neamţ. Viitorul profesor şi compozitor şi-a început studiile la Seminarul Teologic de la Socola-Iaşi, continuând apoi, în particular, cu Teodor T. Burada şi cu Gavriil Musicescu, în vederea obţinerii Diplomei de la Conservatorul din Iaşi (1870).

Spirit nestăvilit întru cunoaștere, face un an de specializare muzicale în Franța. De acolo, se pare, a venit cu prenumele schimbat, apropiații numindu-l Bazil. În perioada comunistă, prenumele i-a fost din nou schimbat în... Barbu, autoritățile de atunci nevăzând cu ochi buni numele cu rezonanță franceză. Mărturie a acestui fapt stă și o partitură a cântecului “Zi-i Dobrine!”

În 1908, la vârsta de 57 de ani, a absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti, confirmând o dată în plus apetitul pentru cunoaștere.

A fost profesor la Şcoala Secundară de Fete şi la Şcoala Normală de la Galaţi, la Seminarul "Enăchiţă Văcărescu" de la Târgovişte, la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ (1919-1922).
Câteva culegeri de folclor din Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia îi sunt datorate reputatului muzicolog. A colaborat, după anul 1910, cu Societatea corală "Carmen” şi cu Cercul artistic muzical din Bucureşti cărora le-a trimis armonizări şi prelucrări de folclor.
A fost profesor, folclorist și armonizator, prieten cu Gh. Cucu, căruia i-a armonizat multe piese muzicale folclorice.

A publicat studii, articole şi culegeri de muzică populară în "Muza răsăriteană" (Blaj), "Izvoraşul", Bistriţa-Mehedinţi ("Ciobănaşul"), "România muzicală” ("Organizarea învăţământului muzical în şcolile secundare"), "Arta muzicală" ("Despre cântece populare"), "Tribuna muzicală”, "Muza română”.

• 

• 

Imboldul primar pentru activitatea de culegere a folclorului pare să-i vină de la Musicescu și el descoperitorde melodii populare prelucrate în stil modal (unele chiar din zonele investigate de Anastasescu), deschizând cu cele 12 Melodii naționale, calea armonizării modale. Este măgulitor pentru creația muzicală nemțeană, faptul că Musicescu a cunoscut creația populară a zonei, în apropiere de mănăstirea Agapia descoperind melodia nemuritoarei sale bijuterii corale Răsai lună.
Activitatea de folclorist a lui Anastasescu este recunoscută în epocă. Revista lui H. Göring – Tribuna muzicală – ni-l descrie astfel:„Neobositul culegător al melodiilor populare românești, prof. B. Anastasescu, care cutreieră de câtva timp țara în lung și-n lat, a reușit să adune o mulțime de arii și cântece, care păreau pierdute poporului nostru și în curând, cu concursul Ministerului Cultelor, toate vor vedea lumina zilei și se vor răspândi în toate cercurile.
Parte din ele prof. B. Anastasescu le-a litografiat și dintre ele am primit la redacție acum de curând două bucăți: Murgulețul și Mi-aduc aminte, ambele din Târgoviște, de o frumusețe rară."

Revenirea la catedră se înregistrează simultan cu întoarcerea artistului în ținuturile natale, între 1919 și 1921 funcționând la Tg. Neamț, ca profesor de muzică la gimnaziul din orașul de pe malul stâng al Ozanei. Numai ananghia financiară îl putea determina pe bătrânul profesor, ce se apropie de vârsta de 70 de ani, să accepte să-și facă apariția din nou în clasă, în fața copiilor orașului natal. Nu s-au mai păstrat documente de epocă din care să putem reconstitui
ceea ce am numit prin titlul acestui capitol „repere ale vieții artistului”. Doar Mihail Poslușnicu îl amintește, după informațiile unui bătrân profesor, în 1912, ca organizator al unui cor școlar, în
același oraș moldav, Tg. Neamț.

Lovit de o boală necruțătoare și care-l ține imobilizat în ultimii ani de viață, inimosul culegător de melodii populare spre care și-a îndreptat și inspirația creatoare, se retrage la Doljești, la un fiu al său, unde închide ochii pentru totdeauna, la 10 iunie 1921.

Surse de documentare: prof. univ. dr. Vasile Vasile, Constantin Prangati – “Dicționarul oamenilor de seamă din județul Neamț”; Constantin Tomșa – “Personalități ale culturii din județul Neamț”; Viorel Cosma – “Muzicieni din România - Lexicon bio-bibliografic: A-C”.

---

by Carmen Saeculare

LA MULȚI ANI, LILIANA MATASĂ!

Născută în ziua de 15 noiembrie 1957, la Piatra-Neamț, artistul plastic Liliana Matasă este un adevărat ambasador al culturii nemțene. Absolventă a Liceului „Petru Rareș” din localitatea natală, viitoarea artistă a urmat cursurile de artă plastică ale Școlii Populare Piatra-Neamț. În 1980, absolvă Facultatea de Arte Vizuale „Rafael Monosterias” din Maracay, capitala statului Aragua, Venezuela.

Țara sud-americană i-a devenit, începând cu anii ’70, a doua sa casă, loc în care va avea primele expoziții personale în 1985 și 1987.

Ulterior, numele său avea sămai apară pe afișele evenimentelor artei plastice internaționale: expoziție colectivă de ceramică, în Spania (1988); de grafică, în Columbia (1988) și Japonia (1996); expoziții itinerante, în Australia (1994) și la Piatra-Neamț, în două rânduri – 1984 și 1996 – ocazii potrivite pentru a face donații Muzeului de Artă.

Despre ultimul eveniment pomenit, criticul de artă Lucian Strochi își amintește: „O întreagă expoziție de grafică de la Casa Prieteniei Neamț-Chamagne-Ardenne (Casa Franței) s-a vândut cu succes, iar fondurile rezultate din aceste vânzări au fost donate integral de artistă unor elevi merituoși, olimpici la limba română, matematici și  arte plastică.”

A publicat articole de specialitate în revista „PrintMaking Today”, Londra (Anglia) și cartea „Vientos de Libertad, Caracas, Venezuela.

În urma amplei sale activități creatoare, a primit Premiul „Bernardo Rubinstein” de Artă Grafică, în1991, la Salonul Naţional de Artă „Arturo Michelena”, Valencia (Venezuela).

Surse de documentare: Constantin Tomșa - „Personalități ale culturii din județul Neamț”; „Dor de Neamț”.

---

by Carmen Saeculare

OMAGIU FILOSOFULUI NEMȚEAN VASILE CONTA (15 noiembrie 1845 – 21 aprilie 1882)

Filosoful și scriitorul de mai târziu s-a născut la 15 noiembrie 1845, în comuna Ghindăoani (Neamț). A frecventat Școala Domnească de la Târgu Neamț (1853), Gimnaziul Central Iași.

După ce primește o bursă de studii, își perfecționează cunoștințele în Belgia (1869-1871). Un an mai târziu, obține Diploma în Drept. Va preda următorii ani la Universitatea din Iași.

În 1873, devine membru al „Junimii”.

Va publica, în „Convorbiri literare”, scrieri filosofice, precum: „Teoria fatalismului”, „Originea speciilor”, „Teoria ondulației universale”, „Încercări de metafizică”.

În 1879, devine deputat. Din 1880, va conduce Ministerul Cercetării și Instrucțiunii Publice, în guvernul condus de Ion C. Brătianu.

Va fi, vreme de câțiva ani, membru al Curții de Casație.  

Vasile Conta a militat pentru progresul multilateral al tânărului stat național, pentru apărarea și consolidarea independenței, pentru dezvoltarea industriei, a comerțului autohton, a învățământului și a culturii.

Scrieri apărute postum: „Bazele metafizicii”, „Întâiele principii care alcătuiesc lumea”. Volume editate după moartea sa: „Opere complete” (1914), „Opere filosofice” (1922), „Opere filosofice alese” (1975).

Considerat primul filosof sistematic din istoria culturii române, trece în neființă la 21 aprilie 1882, la București. Este înmormântat la Iaşi, în cimitirul „Eternitatea”. Monumentul funerar al marelui filozof român este încadrat în lista monumentelor de for public.

În semn de respect și prețuire pentru întreaga sa activitate, Biblioteca Judeațenă „G. T. Kirileanu” Neamţ a dat numele lui Vasile Conta filialei situată în cartierul Mărăţei al municipiului Piatra-Neamţ. În aceeași idee, unul dintre liceele tehnologice din Târgu Neamț îi poartă numele.

Sursă de documentare: Constantin Tomșa - „Personalități ale Culturii din Județul Neamț”, Editurile Crigarux și Cetatea Doamnei, Piatra-Neamț, 2014.

---

by Carmen Saeculare

Figuri marcante – NICOLAE MILORD: Don Quijote de Piatra-Neamț, pictor al florilor

Unul dintre cei mai apreciați artiști plastici ai judeţului Neamţ a fost Nicolae Milord. A făcut parte, alături de C.D. Stahi, Aurel Băeșu, Iulia Hălăucescu şi Petru Petrescu, din pleiada marilor pictori nemțeni, care au imortalizat urbea pietreană și împrejurimile și au adus faimă ținutului.

De altfel, admirația față de Aurel Băeșu o afirmă însuși Milord, el dovedindu-se, în arta plastică, un demn urmaș al celui care a plecat în eternitate în anul 1928.

Pictor al florilor

Nicolae Milord a fost un iubitor al naturii, florile fiind, în mod special, în atenția sa. Pietrenii care își amintesc de el îl evocă drept un tip retras, care comunica puțin. Când nu picta în propria grădină, îi plăcea să cutreiere, cu șevaletul sub braț, cărările dealurilor dimprejurul orașului.

Ca unul care l-a cunoscut, regretatul profesor și filosof pietrean Emil Bucureșteanu îl evoca pe artist astfel: „Dincolo de tot ceea ce a creat, la Nicolae Milord rămân florile din tablourile sale, rămâne frumosul acestora, transfigurat, recompus, remodelat, care este atemporal, de veșnică ființare. Milord rămâne în conștiința admiratorilor ca «Pictor al florilor», luând de la acestea nu doar forma, cât mai ales culoarea. Printr-un efort în plus, la privitor poate intra în funcțiune și un alt simț, mirosul. Poate, în fața șevaletului, Nicolae Milord trăia ambele impresii. Din grădină, pictorul pornea cu o lume florală mentală și o transpunea cu ajutorul pensulei pe pânză sau carton. Grădina avea frumusețea ei, dar tabloul era altceva, o altă lume.“

Ca o adeverire a spuselor profesorului Bucureșteanu, Alecu Ivan Ghilia nota pentru „România liberă“, din 3 iunie 1971, după vernisarea unei expoziții în Capitală: „Ca rafinament cromatic și căldură, se impun florile lui Milord. Florile lui trăiesc ca la Luchian, cu prospețime și farmec, petalele lor vibrează încărcate de inefabil, de o lumină dulce, nostalgică.“

Nicolae Milord și criticii de artă

O vorbă care a tot circulat în urbea noastră spune că, într-un dialog purtat între Iulia Hălăucescu și Petre Cormarnescu, când s-a ajuns la o referire asupra lui Milord și intrarea sa în Uniunea Artiștilor Plastici din România, replica criticului bucureștean ar fi venit cam așa: „Mai lasă-mă în pace, Lady, cu Mu Lord al dumitale!…“ Butada creată spontan a devenit, de atunci, celebră în lumea artei plastice românești.

Un portret al lui Nicolae Milord îl face, așa cum numai el se pricepe, apreciatul critic de artă Valentin Ciucă: „Personaj pitoresc şi discret, Nicolae Milord amintea concitadinilor, prin vestimentaţie şi comportament, de perioada interbelică. Era amabil şi capricios, elegant cu măsură, purta permanent la gât o lavalieră asortată costumului, mereu acelaşi. Îl enerva la culme apariţia unor noi generaţii de artişti pregătiţi pe sponci de profesori modeşti. Instrucţia sa artistică, riguroasă şi marcată de autoritatea unor mari pictori l-a stimulat adesea, dar l-a şi timorat uneori. Ambiţia de a-şi depăşi maeştrii ieşeni a rămas doar o iluzie, chiar dacă pictura sa a onorat statutul profesionist al unui pictor aplicat, capabil să sugereze prin artă sentimentele cele mai alese. A pictat peisaje, îndeosebi din spaţiul citadin nemţean, şi a ieşit uneori la lucru în plein air. Elabora atent, analiza efectele de lumină, măsura continuu ca un geometru şi stabilea proporţiile adecvate. Cel mai mult a lucrat cu cuţitul de paletă şi, de aceea, impresia de forţă şi tensiune a imaginii este irepresibilă. Florile anotimpurilor şi-au găsit în pictor un admirator tandru şi generos. Nu a distrus corola de lumini a lumii, ci a identificat-o în universul culorilor sale, în armoniile personale în care credea. Nu cultiva prieteniile artistice făţarnice şi s-a mulţumit doar cu statutul de Don Quijote de Piatra-Neamţ, admirat de unii, ignorat de alţii.“

Memoria artistului omagiată în contemporaneitate

În ideea de a-l omagia an de an pe artistul plastic Nicolae Milord şi de a-i perpetua memoria şi în plan naţional, începând din anul 2017, Centrul pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare“ Neamţ organizează Concursul naţional de arte plastice „Nicolae Milord“, competiţie destinată cursanţilor din toate școlile populare de artă din ţară. Până în anul 2022 au fost acordate șase Mari Premii MILORD, posibilii discipoli fiind: Sara Voaideș (Şcoala Populară de Artă Târgu Mureş) – 2017; Dănuţ Aconstantinesei (Şcoala de Arte Botoşani) – 2018; Robert Voitchievici (Şcoala de Arte „Ion Irimescu“ Suceava) – 2019; Marilena Popa (Școala de Arte și Meserii „Ilie Micu“, Sibiu) – 2020; Maria Andronoiu (Școala de Arte și Meserii „Vespasian Lungu“ Brăila) – 2021; Maricel Blaga (Centrul Cultural „Dunărea de Jos“, Galați) – 2022.

Scurtă biografie

Nicolae Milord s-a născut la 11 noiembrie 1909, la Piatra-Neamţ, loc în care 79 de ani mai târziu avea să treacă în eternitate. Şi-a început educaţia pe plaiurile natale, absolvind Liceul „Petru Rareş“, pentru ca apoi să urmeze cursurile Academiei de Arte Frumoase din Iaşi, avându-l coleg pe Corneliu Baba, iar ca maeştri la catedră pe Jean Leon Cosmovici, Gheorghe Popovici, Octav Băncilă şi Ştefan Dimitrescu. A fost discipol al lui Aurel Băeşu.

Anul debutului său pe simeze a fost 1937, atunci când a participat la o expoziţie colectivă. Tot în 1937 are şi o primă „personală“ la Piatra-Neamţ, fapt pe care îl va mai repeta în 1967, 1970 şi 1980. Trecând prin perioade tulburi, războiul al doilea mondial şi întreaga perioadă comunistă, Nicolae Milord a avut parte, în cadrul activităţii sale artistice, numai de expuneri în ţară, Bacău, Iaşi, Botoşani, Bucureşti, acestea fiind oraşele unde creaţiile sale au putut fi văzute cu predilecţie.

În 1957 a primit Premiul pentru pictură al Regiunii Bacău. A fost decorat cu Medalia „A XXV-a Aniversare a Eliberării Patriei“.

Timp de 15 ani a condus Cenaclul de artă plastică de la Piatra-Neamţ.

Lucrările sale se găsesc în numeroase colecţii muzeale şi particulare.

A trecut Marele Prag în ziua de 10 mai 1988, la Piatra-Neamţ, fiind înhumat la cimitirul local „Eternitatea“.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

---

by Carmen Saeculare

LA MULȚI ANI, ARCADIE RĂILEANU!

Născut la
28 noiembrie 1950, în comuna Perieni din Republica Moldova, Arcadie Răileanu a
urmat Şcoala de arte plastice „A.V. Sciusev” din Chişinău, studiind desen,
pictură, compoziţie, istoria artelor şi sculptură. A absolvit, apoi, Institutul
Politehnic din Chişinău, Facultatea de Construcţii Urbane, specialitatea
Arhitectură.

„Pictura e
o artă mai independentă, care îmi dă o mai mare libertate de creaţie decât
arhitectura, care mă încadrează în anumite rigori“, spune Arcadie Răileanu.

Pe simeze,
a debutat în 1982 cu lucrări la Expoziţia U. A. P. Moldova. Are la activ
numeroase „personale” şi „colective”, atât în ţară (Piatra-Neamţ, Iaşi, Râmnicu
Vâlcea, Craiova, Bârlad, Câmpulung Moldovenesc, Cluj-Napoca, Bacău, Timişoara,
Bucureşti), cât şi în străinătate (Chişinău, Tighina, Moscova).

Creaţiile
sale sunt predominant în zona compoziţiei abstracte, apropiate de neoclasicism
şi constructivism. „Pictor cu o solidă pregătire profesională, exersată cu o
disciplină de atelier, verificată permanent în expoziţii cu caracter personal,
în selecţii de grup şi tabere estivale de creaţie, Arcadie Răileanu este un
colorist prin excelenţă. Chiar dacă lasă impresia că elaborează à la prima, în
priză directă, nu face altceva decât nişte schiţe prealabile. Pictează aproape
zilnic, singur sau înconjurat de discipolii săi de la Şcoala Populară de Artă,
unde se comportă ca primus inter pares. Experienţele şcolii ruseşti, în
spiritul căreia s-a format, şi câştigurile artei româneşti au devenit o
originală sinteză stilistică între reflexivitatea primelor şi spontaneitatea
celor din spaţiul românesc. Mereu motivate cromatic şi structural, compoziţiile
lui au anvergura uni palpit tonic şi robust, adiacent prin vitalitatea
expresiei unui latin. Sanguinitatea ansamblului sugerează un temperament
cerebral şi vitalist, energic şi tandru totodată. În ansamblu, pictorul Arcadie
Răileanu are argumentele profesionistului şi bucuria de a fi urmat în artă de
admiratori fideli.” (Valentin Ciucă)

Aproape două
decenii a condus Şcoala de Arte Plastice din Donduşeni (Republica Moldova),
perioadă în care s-a produs „ruperea“ de arhitectură şi debutul în pictură. Tot
de atunci are experienţa lucrului cu elevii. „Mergeam prin satele din raioane,
îi căutam şi-i iniţiam pe copii în tehnica picturii, iar ei luau premii la
expoziţiile republicane“, se destăinuie pedagogul..

Timp de un
alt deceniu, începând din 2006, pictorul Arcadie Răileanu a coordonat
activitatea clasei de pictură din cadrul Şcolii Populare de Artă Piatra-Neamţ a
Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”, vreme în care şi-a
câştigat discipoli de toate vârstele. Este mândru de realizările unor elevilor
săi, ale căror creaţii au fost apreciate la concursuri şi expoziţii.

Aflat acum în anii tihniții ai pensiei, artistul plastic Arcadie Răileanu creează în continuare. Măcar de trei ori pe an vine cu o nouă expoziție, prezentând public noi și noi tablouri izvorâte din nesățioasa poftă de muncă și din talentul său nemărginit.

• 

• 

---

by Carmen Saeculare

OMAGIU ADUS MEMORIEI POETULUI AUREL DUMITRAŞCU

Poetul Aurel Dumitraşcu a fost considerat, pe drept
cuvânt, unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai generaţiei sale. Despre el,
un alt poet de marcă al literaturii contemporane, Cezar Ivănescu, spunea: „cu
un rar simţ al proporţiei, cu un fin instinct muzical, deşi pare a cultiva o
artă a «decompoziţiei», poetul reuşeşte să fie riguros şi armonic atât în
poemele scurte cât şi în poemele ample, adesea fastidioase la mulţi dintre
colegii lui de generaţie: «Florile roşii mor încet în ferestre/tu să nu spui
acum că e seară/…».”

Aurel Dumitraşcu s-a născut pe 21 noiembrie 1955,
la Sabasa, comuna Borca, judeţul Neamţ. Frecventează cursurile gimnaziale în
satul natal, apoi pe cele ale Liceului „Mihail Sadoveanu”.

După absolvire (1974), va fi, pe rând, merceolog şi
profesor suplinitor. În 1987, devine absolvent al Facultăţii de Filologie
(română-franceză) de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Tema
lucrării de licenţă a lui Aurel Dumitraşcu cuprindea poezia celor doi poeţi
dispăruţi prematur şi atât de apreciaţi de dânsul: Virgil Mazilescu şi Daniel
Turcea.

O perioadă scurtă (din 1988 până în 1989) a fost
muzeograf la Muzeul de Artă din Piatra-Neamţ, post ocupat în urma insistenţelor
scriitorului Dumitru Radu Popescu (pe atunci Preşedinte al Uniunii
Scriitorilor), pe lângă secretarul cu propaganda al Comitetului Judeţean Neamţ
al Partidului Comunist.

După 1989, vreme de câteva luni, a fost consilier
la Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Neamţ.

A trecut în nefiinţă la Spitalul „Fundeni” din
Bucureşti, în ziua de 16 septembrie 1990, ca urmare a evoluţiei foarte rapide a
unei leucemii depistate la Spitalul Judeţean din Piatra-Neamţ. A fost
înmormântat în cimitirul satului natal, Sabasa.

Aşa cum consemna Laurenţiu Ulici, la câteva zile
după fulgerătoarea dispariţie: „la 35 de ani neîmpliniţi, Aurel Dumitraşcu, una
din cele mai originale voci lirice ale «optzeciştilor», a intrat sub orizont,
lăsându-ne drept moştenire de preţ cristale din două volume de poezii:
«Furtunile memoriei» (1984) şi «Biblioteca din Nord» (1986).”

Postum, datorită apropiaţilor, dintre care s-a
distins poetul Adrian Alui Gheorghe, a fost recuperată şi dată publicităţii
opera lui Aurel Dumitraşcu: „Mesagerul” (1992), „Tratatul de eretică” (1995),
„Fiara melancolică” (1999), „Carnete maro - Jurnal”, vol. I-IV (2001-2005),
„Scene din viaţa poemului” (2004), „Frig, sau cum poezia ne-a furat moartea.
Epistolar (1978-1990).” (2008), „Prăvălia cu fete moarte” (2012), „Concert cu
păpuşa de cârpe” (2015).

„POEM TRIST PE FOND ROŞU”
(din volumul postum „Concert cu păpuşa de cârpe”)

Florile roşii mor încet în ferestre
tu să nu spui acum că e seară
îngrozitor de puţin trăiesc oamenii
dulcea pribegie a cărnii prin aer
şi atâtea propuneri pline de graţie
până şi zidul rămâne cu capul întors
rujul reginei pe glezna bufonului – iată
aceste ţinuturi marasmul laguna
convorbim
împerecherea broaştelor nu-i o problemă
de logică în orice poveste cineva vinde măşti
mari bucăţi de jar se aud mişunând
casa plânge totul păleşte în roşu
– „bărbat sunt numai din întâmplare,
Puteam fi nefericit ca un turn” –
Pelerin în propria-ţi casă
Adică memoria se ascunde-n oglinzi
Prohibito, ce-mi spuneai despre
solemnitatea creierului înainte de moarte?
– şi plouă –
şoaptele, vezi, mult prea mult se lovesc
peste ceafă ca nişte datornici.”

---

by Carmen Saeculare

LA MULȚI ANI, VASILE MURARU!

Mergeam cu vaca și cu traista plină de cărți, pentru că mă pregăteam pentru actorie. Mergeam înainte pentru că știam că voi ajunge să fiu actor, a declarat marele actor pentru revista Cool(t)Neamț

Sunteți născut la Neamț, o mândrie pentru noi, oamenii acestui minunat județ. Pentru dumneavoastră, care sunt cele mai reprezentative amintiri legate de această zonă?

Vasile Muraru: M-am născut la Piatra-Neamț. Mama s-a chinuit să mă nască la Girov, la noi în comună, dar nu a putut. A mers cu un camion până la Piatra și m-a născut prin cezariană. M-am născut mai mult mort, cum se spune din bătrâni, dar doamna doctor care a asistat la naștere nu știu ce a făcut și m-a readus la viață. Copilăria mi-am petrecut-o în satul Doina, comuna Girov, județul Neamț. Pentru mine a fost, este și va fi  un colț de rai; mă întorc de fiecare dată cu aceeași bucurie și aceeași emoție în locurile natale, și-mi încarc bateriile. Aici stau să caut ce-am făcut și ce o să mai fac în continuare, atât din punct de vedere sufletesc, cât și din punct de vedere material. Tot aici ajut la treburi, așa cum am fost crescut să fac.

Ați avut o copilărie frumoasă?

Vasile Muraru: Frumoasă e puțin spus. Foarte frumoasă! M-am bucurat de animale, de jocuri, cai, culori, flori, copii mulți, oameni frumoși. O poezie de copilărie! Chiar dacă eram în perioada comunistă, a fost foarte frumos! Eu nici nu-mi dădeam seama ce perioadă este. Noi nu am avut televizor decât în ’67. Până atunci era un singur televizor la domnul învățător. Un camion venea cu caravana cu filme, pe care le proiectau pe perete. Alteori, veneau cu căruța. Nu aveam atâtea activități ca astăzi.

Când ați știut că drumul dumneavoastră este legat de actorie și cât de greu, sau de ușor a fost parcursul?

Vasile Muraru: Parcursul a început într-o zi când a venit caravana cinematografică la noi în comună. Aveam până în 7 ani, nu mai știu exact, şi am urmărit un film, un basm rusesc, color, frumos, și când l-am văzut, am spus: eu ca oamenii aceștia vreau să fiu. Așa a început să intre microbul actoriei în mine. Apoi, la serbări, domnii învățători m-au pus să joc pe Nică pentru că au montat „Amintiri din copilărie“, după Ion Creangă. Apoi, a apărut televizorul și mă impresionau filmele, le povesteam pe toate cu intonație. După ce am văzut emisiunile de divertisment, imitam toți actorii care erau la vremea respectivă, și nu erau puțini. Ușor, ușor, s-a format, din inconștiență, drumul acesta. Și m-am trezit la Piatra-Neamț, la Liceul „Petru Rareș“, unde l-am cunoscut pe Dinu Manolache, Dumnezeu să-l ierte, care dădea anul următor la teatru și m-a îndrumat la Alexandru Lazăr, la Școala Populară de Artă. Așa am început să mă apropii de Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț și de teatru în general, pentru că domnul Lazăr m-a direcționat, m-a pregătit. Dumnealui mi-a dat să citesc multe cărți despre actori, despre teatru, istorie, istoria cinematografiei. Mergeam cu vaca și cu traista plină de cărți, pentru că mă pregăteam pentru actorie. Mergeam înainte pentru că știam că voi ajunge să fiu actor.

Nu ați intrat din primul an la actorie!

Vasile Muraru: Nu. Dumnezeu mi-a ascultat ruga. Ştiam că în următorul an lua clasă Dem Rădulescu și m-am dus în grădină, am spus Tatăl Nostru și am zis: Doamne să nu iau din prima, să iau din a doua, să mă ia Dem Rădulescu, iar Dumnezeu mi-a ascultat ruga.   

De ce comedie? De ce teatru de revistă?

Vasile Muraru: De ce? În facultate jucam de toate. Atunci se studiau teatru antic, Commedia dell arte, Shakespeare, Caragiale, Molière, teatru modern, teatru de bulevard – în fiecare zi, câte 8 ore de muncă. Marii profesori mă îndrumau spre a fi un actor de dramă, total, cu greutate, dar căsătorindu-mă, am luat repartiție la Satu Mare, unde nu m-am prezentat. Când m-am căsătorit eu eram în anul trei, iar soția în primul an la medicină. Nu m-am dus la Satu Mare din drag pentru familie, iar unul dintre directorii care au văzut spectacolul de absolvire, de la Teatrul de revistă, nu mi-a dat negație și am reușit să obțin o detașare. Am stat o perioadă chiar fără leafă, dar am luat-o de la zero și am reușit. În facultate nici nu treceam prin fața Teatrului de revistă, pentru că era considerat un gen foarte ușor, dar adevărul este altul. Am luat-o de la zero și din 81 sunt la Teatrul de revistă ,,Constantin Tănase“ din București.   

Timp de 25 de ani, ați format un cuplu de senzație, un cuplu extrem de iubit, alături de regretatul Nae Lăzărescu. Cum v-ați găsit și cum vă echilibrați lucrul la scenă în acea formulă?

Vasile Muraru: Era o diferență de 18 ani între noi, a fost mereu respectul meu față de domnul Nae. El era o mare personalitate ca actor, un actor tipic de revistă, dar și ca autor. Știa să scrie texte, să le aranjeze și ușor, ușor, a început să se creeze un cuplu, pe care eu am continuat să-l consolidez. Dumnealui se ocupa numai de texte, iar eu mă ocupam, după un an, de tot ceea ce însemna organizare, sudarea cuplului, toată strategia.

Din 2014, lucrați cu partenera de scenă Valentina Fătu. Cum s-a închegat acest cuplu umoristic și cum a fost primit de public?

Vasile Muraru: Da, de 6 ani,  lucrez cu Valentina Fătu. Am avut noroc, pentru că și ea se pricepe la texte foarte bine. A fost o strategie foarte bună, un studiu de piață și mi s-a recomandat să nu încerc un cuplu cu un bărbat, pentru că ar fi existat mereu compararea acelui actor, indiferent cât de bun era, cu Nae Lăzărescu. Jucând și înainte cu Valentina, pentru că a mai jucat și cu mine și cu Nae, este și colega noastră la Teatrul de revistă, am întrebat-o dacă vrea, și am pornit pe acest drum. E greu să formezi un cuplu pe scenă, sunt doi oameni diferiți și mai ales cu o doamnă este greu, dar am reușit! Publicul a fost foarte atent în a ne urmări. Unii spectatori erau fani împătimiți ai cuplului Nae Lăzărescu și Vasile Muraru și au mai comentat, dar până la urmă publicul ne-a îmbrățișat și ne apreciază.  

Se tot spune că e mult mai dificil să faci comedie, decât dramă. Este adevărat? De ce?

Vasile Muraru: Nu știu de ce, dar am spus-o și este părerea mea, cel mai greu dintre toți artiștii care fac teatru este claunul de circ, un rol foarte complex. E o adevărată artă! Pe urmă sunt actorii teatrului de revistă, iar apoi ceilalți actori. Marii actori de la teatru de proză au fost invitați la revistă și nu au putut să joace. Dacă la prima apariție pe scenă nu ai creat fluxul cu publicul, s-a dus totul.

Era o întâmplare care exemplifică foarte bine cele ce vă spun cu marele actor Grigore Vasiliu Birlic, cel mai mare comic al nostru, și George Vraca, cel mai mare tragedian al perioadei respective. George îi spune ,,Hai, măi Grigore, ce mare lucru faci tu acolo? Te strâmbi un pic acolo, mare lucru, uite, intru și eu, mă împiedic și râde lumea de nu se poate“. Și intră Vraca în scenă, se împiedică și lumea în loc să râdă, se uita cu gura căscată. S-a creat o stare în sală care nu a fost deloc comică. A ieșit din scenă și i-a spus ,,Da, ai avut dreptate. Nu e ușor să faci comedie“.  

Film sau teatru? Ce este mai aproape de sufletul dumneavoastră?

Vasile Muraru: La început am vrut numai film, după aceea am venit la Teatrul de revistă. Jucam mai puțin, până am început cu Nae. Făceam și două, trei filme pe an, am ajuns la 42 de filme în care am jucat. Și anul trecut am jucat în  filmul ,,Căprioara“, în regia lui Bogdan George Apetri, un băiat de-al nostru, de la Neamț. Interpretez rolul șefului Poliției Județene. Nu e o comedie. Băiatul a studiat în America, dar m-a impresionat. Tatăl lui e din Ștefan cel Mare și am spus, bine joc în film pentru că ești de la mine, de la Neamț. 

Ați jucat mult. Care sunt rolurile care v-au plăcut în mod special?

Vasile Muraru: Multe, pentru că am jucat în multe filme, mai ales după Revoluție. Am avut roluri în filmele ,,Noi, cei din linia întâi“, ,,Viraj periculos“, ,,Mama ei de tranziție“, ,,Pădurea de fagi“ sau ,,Cea mai fericită fată din lume“. Am avut roluri și în televiziune. Ce înseamnă televiziunea? Țin minte că făceam un Revelion, abia terminasem facultatea și am fost chemat să spun două replici într-o scenetă la tv. Am răspuns: ,,Da, cum să nu?“. M-am dus acolo și din trei replici mă oprea lumea pe stradă. Sunt actori care muncesc o viață întreagă și nu-i știe lumea, și iată, ce înseamnă televiziunea și impactul la public. Alergau copiii după mine pe stradă, dădeam autografe, asta e televiziunea! Am cunoscut succesul cu ajutorul televiziunii, deși apărusem prin câteva filme, dar impactul a fost cu ,,Ce o să fie, ce o să fie!“, alături de Nae Lăzărescu. Am avut apariții în rolurile celor doi popi, Hitler, Stalin sau Vlad Țepeș, scenete și texte foarte bune. Ne-a ajuta și întâlnirea cu realizatorul de televiziune Dan Mihăiescu și au fost câteva Revelioane deosebite, care au luat premii și la Montreaux. Lucram profesionist, începeam în august pregătirea, în noiembrie filmarea, care dura vreo două săptămâni, iar acum facem în două ore.

Sunteți la conducerea Teatrului de Revistă ,,Constantin Tănase“. V-aș întreba cum se poziționează teatrul de revistă în plină pandemie? Jucați? Lucrați la spectacole noi?

Vasile Muraru: Repetăm, pregătim micro-recitaluri, deocamdată într-o sală. Am avut noroc pentru că din vară până acum, pe 18 octombrie, am avut spectacole la Grădina de Vară Herăstrău, unde am dispus de 499 de locuri, după toate normele de pandemie, și lumea a venit. În afară de spectacolele noastre, intitulate sugestiv ,,Cu mască, fără mască, oamenii vor să zâmbească“, au fost invitate și ale teatre din București, sau alte instituții de spectacole particulare și am susținut 56 de spectacole. A fost foarte bine, mulțumim lui Dumnezeu. Am beneficiat de un spațiu modern, bine pus la punct și a ținut și vremea cu noi. Nu știu dacă a plouat toată vara de două ori. Pe sezon rece repetăm și așteptăm să ne dea voie să jucăm, cu 30% sau cu 50%, cum o fi, doar să jucăm.

Cum se încadrează în viața dumneavoastră rolul de tată și soț?

Vasile Muraru: Am avut noroc cu soția! Suntem căsătoriți din 79 și avem doi copii. Cea mai mare bucurie a mea, când veneam de pe drumuri, din turnee, era să îi iau în brațe, unul într-o mână, altul în cealaltă mână. Era cel mai frumos moment! Acum e mai greu să-i iau în brațe. Îmi fac timp pentru familie. Eu am inventat în teatru, plecatul acasă după ce jucam în deplasare. Înainte se făceau cazări și la Pitești și la Ploiești. Eu am plecat prima dată de la Focșani pentru că năștea soția mea, iar impresarul a înțeles că se pot face economii. Plecam acasă spre București și de la Baia Mare sau de la Timișoara, dacă acolo era ultima seară de turneu. Lumea preferă să ajungă acasă. Dragostea pentru familie m-a făcut să circul mult între București și alte orașe din țară.

Nasul dumneavoastră poate fi considerat și blazonul lui Vasile Muraru. Considerați că v-a ajutat aspectul fizic în cariera de actor?

Vasile Muraru: Da, cred că da. La început eram complexat. Am jucat în 74 la Teatrul Tineretului, Romeo și Julieta, debutul regizoral a lui Silviu Purcărete, iar domnul Uritescu juca valetul Peter. Eu eram ajutorul valetului. Plecam prin deplasări în țară și stăteam în cameră cu domnul Uritescu și mi spunea ,,Muraru să nu fii supărat cu nasul ăsta al tău. Ai să ai și supărări, dar și multe bucurii o să-ți aducă“. Am vrut la un moment dat să-l operez.

Cea mai bună povață primită de la profesorii dumneavoastră este…?

Vasile Muraru: Cel mai bun sfat l-am primit de la Dem Rădulescu: „Pe scenă suntem artiști, când am ieșit din teatru suntem oameni“. Sunt care se dau păuni, dar suntem tot oameni obișnuiți.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

---

by Carmen Saeculare

Remember: CONSTANTIN PRANGATI, PROFESOR ŞI SCRIITOR AL SOCIALULUI

Constantin
Prangati s-a născut pe 11 noiembrie 1934, la Oprişeşti, comuna Burdusaci, azi,
Răchitoasa, Bacău. Licenţiat al Facultăţii de Istorie-Filosofie a Universităţii
din Iaşi (1965), a fost profesor la Liceul din Adjud şi la Liceul „Calistrat
Hogaş”, Piatra-Neamţ (1968-1998).

Cunoscut
şi apreciat toeretician al socialului şi al societăţii umane din toate
timpurile, a scris peste o mie de articole, recenzii, studii în ziare şi
reviste din Neamţ şi din ţară: „Academica”, „Antiteze”, „Apostolul”, „Asachi”,
„Ateneu”, „Magazin istoric”, „Memoria antiquitatis”, „Literatorul”, „Ramuri”,
Tribuna”, „Revista de filozofie”, „Revista de pedagogie”, „Viitorul social”.

A fost apreciat şi pentru cărţile editate: „Liceul «Calistrat Hogaş»”, monografie”, „Dicţionarul oamenilor de seamă din Judeţul Neamţ”, „Din istoria învăţământului matematic din Judeţul Neamţ”, „Oameni politici şi de stat din Judeţul Neamţ”, „G. T. Kirileanu. Însemnări zilnice”, „Nicu Albu şi gândirea economică a epocii (1853-1908)”.

---

by Carmen Saeculare