Cele două Sântămării încadrează calendaristic Anul Nou biblic (1 septembrie), presupusa Facere a Lumii (5508 î.H.). De altfel, multe dintre trăsături specifice Anului Nou biblic sunt preluate de Sântămăriile româneşti. Peste o mare sărbătoare din preajma echinocţiului de toamnă, dedicată morţii şi renaşterii unei zeiţe preistorice, Părinţii Bisericii creştine au suprapus Naşterea Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria (8 septembrie), numită de români Maica Domnului, Sântămăria Mică sau Precista Mică.

În Calendarul popular, Sântămăria Mică este hotar astronomic între vară şi iarnă, marcat de închiderea pământului pentru reptile şi insecte, de plecarea păsărilor migratoare spre ţările calde, de schimbarea pălăriei cu căciula, de târgurile şi iarmaroacele unde se vindeau şi se cumpărau produse specifice sezonului. Sosirea acestei zile indica ţăranului activităţile practice care urmau a fi efectuate: culegerea ultimelor plante şi fructe de leac, bătutul nucilor, începerea culesului viilor, semănatul grâului, orzului şi secarei, jupuirea cojii de pe ulmi, fibră vegetală folosită primăvara la legatul viţei-de-vie. Sântămăria Mică şi Sântămărie Mare sunt sărbători respectate cu sfinţenie de românii de pretutindeni, în special de femeile dornice să aibă copil şi să nască uşor.