Tradiţiile populare înregistrate pentru Atlasul etnografic român amintesc de carul de băjenie cu două oişti, de luntrile cu care se transportau în baltă vitele şi alimentele, de gropile în care se ascundeau bucatele, de râşniţa nelipsită din inventarul cu care se pornea în băjenie, în refugiu: „Se puneau râşniţa şi putina cu brânză în car, luau vitele şi fugeau în codru” (Oancea, jud. Galaţi); „Căruţa avea două proţape. Puneai râşniţa şi boabele în căruţă şi fugeai în Pădurea Seacă. În căruţă râşneai boabele pentru mămăligă” (Scorniceşti, jud. Olt); „Când veneau, turcii puneau râşniţa în coada carului şi fugeau la Râpa Sănilii. Stăteau acolo până plecau turcii” (Vlădeşti, jud. Galaţi); „Fiecare gospodar avea luntre. Punea în ea râşniţa, cerealele şi mergea pe baltă la Prut, pe grinduri. Dacă se terminau boabele, veneau noaptea la groapa de bucate şi luau altele. Duceau acolo şi vitele”; „Se ascundeau cerealele în gropile de bucate şi fugeau în codru” (Oancea, jud. Galaţi).

Mărturii scrise ne-au lăsat şi alţi călători străini. Îngrozit de jefuirea Târgoviştei de către turci, Paul de Alep şi alţi clerici sirieni au urmat şi ei pilda românilor: „Noi trimisesem încă mai dinainte toate lucrurile noastre în munţi, prin mijlocirea şi încrederea acelui stareţ. El dăduse tuturor cetelor de ţărani care locuiau în acei munţi câte o boccea, două sau trei, cu lucruri ale noastre, ca să le păstreze sau să le ascundă în peşteri şi în tainiţe, în vârful munţilor, ştiute şi cunoscute numai de ei”. (Ghinoiu, CAlendarul țăranului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010, București)