Pentru astăzi am ales un text cules de folclorista Elena Niculiţă-Voronca, care a activat în domeniu la finalul veacului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, material care ne vorbeşte despre NOROC.

NOROCUL

„A fost o babă care avea casă şi trăia foarte bine. Sta toată ziulica pe cuptor şi oamenii vineau la dânsa să împrumute bani şi să se sfătuiască. O fetiţă ce o slujea îi zice într-o zi: «Ce bine ţi-i Dumitale, mătuşă!» – «Că aşa mi-i norocul», îi răspunde ea. «Doamne, când ţ-aş videa eu norocul, să ştiu cum e?» – zice fata. «L-ăi videa. Du-te mâne şi-i du mâncare în câmp şi-l cheamă să vie, că va veni.» A doua zi, baba o învaţă cum să facă mâncare în trei ulcele mititele, să ducă în camp, pe ogorul ei şi să-l strige: «Noroace, noroace, vină încoace şi vei mânca!» Fata a fãcut aşa şi norocul a venit, ud totul de roua ce o lua de pe toate câmpurile şi o aducea pe câmpul babei – şi pânea la toţi era proastă, numai la ea frumoasă şi cu spicele plecate în jos. Norocul s-a pus să mănânce, dar de unde mânca, la loc creştea. Vine fata acasă şi-i spune babei ce a văzut. – «Amu, când l-aş pute videa şi pe al meu!» – zice fata. „L-ăi videa şi pe al tău», zice baba. „Fă mâncare, da’ în oalele cele mai mari, şi du-te în câmp şi-l strigă.» Fata a făcut aşa. A venit şi norocul ei, dar uscat, nu ud ca al babei, s-a pus la mâncare şi a mâncat totul. Ba la urmă încă i-a zis: «Mâne să-mi aduci mai mult, când vei veni!» şi s-a culcat.

Fata a venit plângând şi a spus bătrânei ce i-a zis norocul. «La ce să-i duci încă de mâncare, dacă nu te slujeşte?» – a zis baba. „Da’, oare, de ce nu-i norocul meu ca al Dumitale?» «C-aşa a rânduit Dumnezeu, pentru fiecare altfel. Nu-s toate noroacele întru una.»” („DATINILE ŞI CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN – adunate şi aşezate în ordine mitologică”, Editura „Poliurom”, Iaşi,1998)