În credinţele populare, Soarele, personificare a astrului zilei, se trezeşte ca orice gospodar dimineaţa şi se odihneşte noaptea. El are trăsături şi calităţi umane; „Soarele dimineaţa când se scoală e copil de şapte ani şi cât umblă toată ziua şi vede răutăţile ce se fac pe lume, până seara capătă o barbă albă, până la brâu. Mă-sa îl scaldă în lapte dulce şi iar se face copil”; „Soarele e om. Acolo în mare are soţie. Soarele e cu aripi de foc. Aripile lui sunt aşa rotunde că vin laolaltă, de se pare rotund, dar în mijloc este om cu cruce în spate”; „Soarele e flăcău, e curat şi neumblat în păcate; pe dânsul tare l-a vrut Luna şi ea tot se băga în sufletul lui şi-l iubea. Atunci Soarele i-a zis: Nu destul ard eu lumea? Dar încă dacă m-aş însura şi aş avea copii, ce ar mai fi din oameni? Ar arde lumea cu totul, ar trebui să se prăpădească norodul.” (Elena Niculiţă-Voronca)

Soarele, care întinereşte dimineaţa când se scoală şi îmbătrâneşte seara, când se culcă, moare şi renaşte la Crăciun şi Anul Nou. Atunci, la solstiţiul de iarnă, este mic ca ziua, creşte apoi şi devine suficient de puternic la echinocţiul de primăvară, când ziua este egală cu noaptea, ajunge în plenitudinea forţelor la solstiţiul de vară, când ziua devine cea mai mare din an. După solstiţiul de vară, puterea Soarelui şi mărimea zilei scad neîncetat, ajung în poziţie de echilibru la echinocţiul de toamnă şi apoi sunt depăşite de forţele întunericului şi nopţii.

Înclinaţia erotică a Soarelui, relaţia incestuoasă cu sora sa, Luna, sunt teme frecvente în folclorul românesc şi universal. Uneori, Soarele e bărbat însurat cu Luna, pe care o întâlneşte numai în nopţile când aceasta se primeneşte şi nu apare pe firmament. Alteori, din căsătoria lor incestuoasă au rezultat stelele. Incestul astral este de cele mai multe ori preîntâmpinat de intervenţia lui Dumnezeu. (Ion Ghinoiu)