Se ştie că strămoşii noştri, traco – geto-dacii, aveau o altă percepţie asupra a două momente bornă ale vieţii omeneşti: naşterea şi moartea. Spre deosebire de contemporaneitate, în antichitate înaintaşii românilor se bucurau la decesul unei persoane, în credinţa că  Zamolxe a luat-o lângă el, şi plângeau la naşterea pruncilor, gândindu-se la chinul vieţii pământeşti.

Conform etnografului Ion Ghinoiu, la naştere, şocul căderii din Raiul odihnitor al pântecelui matern în Iadul obositor al lumii de aici, unde totul se obţine prin muncă şi trebuie învăţat mai întâi să trăieşti şi apoi să mori, copilul reacţionează printr-un ţipăt sfâşietor. Întâmpinarea naşterii copilului, adevărată dramă a nou-născutului, de către părinţi şi rude cu bucurie şi, adesea, cu petreceri zgomotoase, este un comportament ciudat al omului contemporan, în totală discordanţă cu geto-dacii care, după informaţiile lăsate de Herodot, confirmate ulterior şi de alţi scriitori antici, „aici”, între leagăn şi mormânt, este Iadul: „(…) rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure, odată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti” (Herodot, Istorii, V, 4).

Alte mărturii ale acestui aspect la găsim  de la alţi învăţaţi ai lumii antice. „(…) La unii sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou-născuţii; dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc” (Pomponius Mela, Descrierea Pământului, II, 18-20).

„Pe bună dreptate neamul tracic a pretins pentru sine faima de înţelepciune, prăznuind cu plânsete zilele de naştere ale oamenilor şi cu veselie înmormântările.” (Valerius Maximus, Fapte şi cuvinte vrednice de luare în seamă, II, 6, 12).

Românii păstrează, în obiceiurile de la naştere şi înmormântare, elemente semnificative din filozofia strămoşilor lor autohtoni, geto-dacii.