Buricul este una dintre gurile trupului uman astupată de moaşe, prin legare cu aţă de cânepă, la naşterea copilului. Ca o poartă sacră, el desparte viaţa intrauterină, preexistenţa, de cea extrauterină, existenţa. Spre deosebire de gura ascendentă, prin care ies, la moarte, sufletele părinţilor, moşilor, strămoşilor, şi de gura descendentă prin care ies, la naştere, sufletele copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor, buricul este o poartă bine zăvorâtă la naştere pentru a împiedica orice tentativă de întoarcere a sufletului în paradisul intrauterin.

Cordonul ombilical era legat de moaşă la degete de corpul nou-născutului cu aţă albă de cânepă şi apoi tăiat la un lat de palmă. Local, din acest cordon ombilical rămas ataşat de corpul copilului se făceau trei sau nouă noduri. Buricul înnodat era păstrat, după uscarea şi căderea acestuia de mamă, pentru a fi folosit în diferite practici magice de prorocire: era dat copilului, la vârsta de trei-patru ani, să-i desfacă nodurile ca să afle tainele păsărilor; feciorului, înainte de plecare în armată sau înainte de căsătorie, pentru aflarea norocului.

Unele moaşe ţineau evidenţa copiilor moşiţi prin noduri făcute pe o aţă. Sfoara cu noduri era un fel de răboj care i se punea, la înmormântare, în sicriu.

În speranţa că îşi vor ispăşi din păcate, unele femei încercau să adauge pe furiş, în nopţile de priveghi petrecute la moartea moaşei, câte un nod pentru fiecare copil avortat.